Recondiţionarea unei rindele tip Bailey

Rindeaua metalică tip Bailey este cel mai comun tip de rindea pentru lemn şi se află în milioane de exemplare în atelierele pasionaţilor şi profesionistilor în prelucrarea lemnului din vestul Europei şi din SUA. Nu acelaşi lucru poate fi spus, însă, şi despre tâmplarul român, privat de uneltele din vest în ultimii 60 de ani! Pe la noi sunt mult mai comune rindelele cu corpul din lemn, variantă mai arhaică de rindea, dar la fel de eficientă în mâinile unui expert.

Rindelele tip Bailey poartă numele după inventatorul lor – Leonard Baily – care a brevetat o serie de modele de unelte de mână imediat după mijlocul sec. XIX. Majoritatea brevetelor sale au fost cumpărate şi implementate de firme renumite cum sunt Stanley, Millers Falls, Marples, Record, Sargent etc.

Rindelele Bailey au fost realizate de-a lungul timpului în mai multe variante dimensionale în funcţie de scopul pentru care sunt utilizate. Aceste variante sunt cel mai bine cunoscute dupa numărul atribuit de compania Stanley (cel mai mare producător de unelte de mână de la mijlocul sec. XIX şi până în prezent) fiecărei variante dimensionale. Detalii despre toate rindelele tip Bailey produse de Stanley pot fi găsite aici: http://www.supertool.com/StanleyBG/stan1.htm

Generic, exista 11 dimensiuni diferite pentru rindelele tip Bailey, astfel (în ordinea crescătoare a mărimii):

#1 – Rindea pentru finisat, prea mică ca să fie utilă cuiva. Sunt foarte rare şi au valoare mare pentru colecţionari (1000-2000 euro/buc)

#2 – Rindea pentru finisat, de asemenea prea mică ca să fie utilă. Rară şi valoroasă pentru colecţionari (500-1000 euro)

#3 – Rindea pentru finisat, destul de mică dar foarte utila pentru persoane mai firave (femei, amatori) sau pentru lucrul îndelungat (e mai usoara ca #4)

#4 – Rindea standard pentru finisat. Cea mai comună variantă dintre toate. Probabil, această dimensiune a fost produsă într-un număr mai mare decât toate celelalte 10 dimensiuni la un loc!

#4 1/2 – Rindea de finisat mare, pentru cei puternici. Are lama mai lată ca #4.

#5 1/4 – Varianta mai usoară şi mai îngustă a #5

#5 – Rindea de uz general, mai lungă ca una de finisat

#5 1/2 – Varianta mai grea şi mai lată a #5

#6 – Rindea de degroşat, mai lungă ca una de uz general

#7 – Rindea scurtă de planeizat, dar mai lungă ca #6

#8 – Rindea lungă de planeizat

Printre multele rindele pe care le-am cumpărat din Anglia se găseşte şi o rindea #4 care, desi cu potenţial, este într-o stare ce imploră recondiţionarea imediată:

Iată cum arată rindeaua complet dezasamblată:

Operaţiunile de recondiţionare necesare sunt:

1. Pilirea câtorva bavuri în zona gurii şi a patului lamei. Am folosit o pilă fină, dar şi o mini-freză rotativă tip Dremel.

2. Planeizarea tălpii şi a patului lamei. Am folosit coli de şmirglu cu granulaţia 100 puse pe un suport perefect plan (placă de granit). Nu a fost nevoie de foarte multă muncă la acest aspect: după 30 de minute de frecat m-am auto-declarat mulţumit!

3. Ascuţirea lamei şi a chipbreaker-ului, grav tocite. Am folosit diverse pietre manuale, dar şi un ghidaj Stanley pentru ascuţit lame de rindea:  http://csorescu.files.wordpress.com/2010/04/dsc_7482_1200.jpg.

Pentru o utilizare mai generală a rindelei (nu doar la extra-finisat), am ascuţit lama cu o mică curbură a tăişului: http://hocktools.wordpress.com/2010/04/20/crowning-achievements/

4. Curăţarea şi vopsirea piesei superioare care blochează lama. Am folosit şmirglu de 200 pentru curăţare iar apoi am vopsit-o negru cu vopsea rezistentă la temperaturi mari  (care este şi mai rezistentă mecanic).

5. Curăţarea mânerelor din lemn de lacul vechi şi oribil. Am folosit mult şmirglu (100, 200, 400) şi multă răbdare din stocul aproape epuizat. :) Mânerele din lemn nobil (rosewood), o dată curăţate şi finisate, le-am dat cu ulei de in sicativat în mai multe aplicări. Dupa uscarea ultimului strat, le-am dat şi cu puţină ceara de carnauba.

6. Lustruirea capetelor şuruburilor, din motive pur estetice ;)

Iată rezultatul:

După asamblare şi scurta şedinţă foto, am făcut un mic test funcţional iar apoi am ambalat-o pentru a o trimite viitorului proprietar! Sper să-i placă!

VN:F [1.9.1_1087]
Rating: 10.0/10 (5 votes cast)

Îmbinări în lemn

Un articol interesant şi remarcabil prin cantitatea de muncă depusă pentru a prezenta tri-dimensional un număr mare de îmbinări în lemn a fost publicat de Daniel Morlova pe site-ul său personal: http://piatrasilemn.ro/imbinare.html

Tot pe site-ul de mai sus pot fi găsite şi alte articole legate de lucrul în lemn!

Daniel, spor la treaba şi la mai multe astfel de articole!

VN:F [1.9.1_1087]
Rating: 8.3/10 (6 votes cast)

Trei fierăstraie în test

Profit de faptul că am la îndemână 3 fierăstraie similare pentru a face un mic test comparativ. Cele 3 fierăstraie sunt din clase de preţ diferite şi, deşi nu sunt toate noi, toate sunt nefolosite, aşa cum vin de la producător.

Este vorba despre fierăstraie rigide (cu spatele lamei întărit), folosite la realizarea îmbinărilor în lemn. Toate trei au dinţii potriviţii pentru tăiere în lungul fibrei şi unghiul de atac al dinţilor identic (~ 14 grade, valoare potrivita pentru taierea lemnului de esenţă tare).

Iată cele 3 fierăstraie în ordinea crescătoare a preţului:

1. Stanley Tradesman

Este vorba despre varianta “made in France” a foarte comunului fierăstrău modern de la Stanley Tools. Acesta este un model de fierăstrau ieşit din producţie o dată cu migrarea spre estul îndepărtat a uzinelor Stanley. Personal, consider acest fierăstrău ca fiind un “entry-level” în categoria fierăstraielor utilizabile. Sub acesta sunt fierăstraiele de tip “tablă zimţată” care, cu posibile excepţii, nu pot fi luate în consideraţie. Unii ar putea să nu fie de acord cu mine în această privinţă. ;)

Date tehnice:

Lungimea lamei: 12 ” (30 cm)

Număr dinţi/inch (TPI): 13

Grosime lamă: 0.71 mm

Material lamă: nespecificat

Material întăritor dorsal: nespecificat, probabil tablă zincată

Material mâner: plastic

Preţ: ~15 euro

2. Spear & Jackson

Este un fierăstrău produs în Anglia pe care îl consider ca făcând parte din clasa imediat superioară celei “entry-level”, dar undeva puţin sub clasa de mijoc. Se observă o evidentă îmbunătăţire a calităţii materialelor folosite şi a finisajului general.

Date tehnice:

Lungimea lamei: 12 ” (30 cm)

Număr dinţi/inch (TPI): 15

Grosime lamă: 0.69 mm

Material lamă: nespecificat, probabil oţel de arc 1085 (0.85% carbon) sau 1075 (0.75% carbon)

Material întăritor dorsal: bronz

Material mâner: lemn de fag

Preţ: ~25 euro

3. Garlick & Son Lynx

Şi acesta este un fierăstraă englezesc, produs în Sheffield – vârful de lance al metalurgiei europene şi mondiale (cel puţin până acum câteva zeci de ani). Materialele şi finisajul sunt făra discuţie  superioare celor de la S&J. Lamela de rigidizare din bronz este masivă iar mânerul frumos decupat si lăcuit. De asemenea, dinţii sunt setaţi alternativ într-un mod foarte îngrijit, detaliu specific fierăstraielor din clasele superioare. Personal, consider acest fierăstrău ca făcând parte din clasa mediu-superioară, dar nu chiar din cea de top sau super-top (cum ar fi cele produse de Lie-Nielsen sau Wenzloff & Sons).

Date tehnice:

Lungimea lamei: 12 ” (30 cm)

Număr dinţi/inch (TPI): 13

Grosime lamă: 0.72 mm

Material lamă: nespecificat, probabil oţel de arc 1095 (0.95% carbon) sau 1085 (0.85% carbon)

Material întăritor dorsal: bronz

Material mâner: lemn de fag băiţuit şi lăcuit

Preţ: ~50 euro

Ca scenariu de test m-am gândit să execut cu fiecare dintre aceste fierăstraie câte o tăietură longitudinală în aceiaşi bucată de lemn dur, folosind acelaşi număr de repetări (10 la număr). Am încercat să utilizez aceiaşi forţa de împingere şi apăsare la fiecare repetare.

Iată cele 3 tăieturi în ordinea, de la stânga la dreapta: Stanley, S&J, Linx:

Interpretarea rezultatelor şi alte observaţii:

Din imaginea de mai sus se pot trage următoarele concluzii:

1. Deşi lama se mai agaţă în lemn, probabil din cauza setării nu foarte îngrijite a dinţilor şi a uşurimii lamei, fierăstrăul de la Stanley taie nesperat de bine! În 10 repetări a mişcării de tăiere lama a intrat 3.1 cm în lemnul de wenge, care este un lemn destul de dificil de tăiat. Angajarea în tăietură (pornirea) este  destul de greoaie, lama tinzând să ţopăie în jurul punctului de start ales.

2. Fierăstrăul de la S&J a pătruns doar 2.2 cm în lemn, adica mai puţin decât cel de la Stanley, care este mai ieftin. Acest fapt se datorează dinţilor mai mici ai fierăstrăului S&J (15 TPI faţă de 13 TPI) care, astfel, taie şi degajază o cantitate mai mică de lemn fiecare. În schimb, tăierea este mai cursivă şi mai controlabilă iar pornirea facilă ceea ce face din acest fierăstrău un bun candidat la decuparea cozilor de rândunică de dimensiuni mici. Cursivitatea tăierii este dată şi de greutatea fierăstrăului, greutate datorată piesei de întărire din bronz.

3. Fierăstrăul Lynx este un fierăstrau adevărat – eficient şi plin de energie. Dacă este poziţionat cu fermitate şi este direcţionat de o mână feramă, el pătrunde în lemn cu mare uşurinţă: 4 cm din 10 repetări. Este cel mai bun astfel de fierăstrău dintre cele pe care le-am folosit până acum. Totuşi, cei care au folosit fierăstraie din clasa de top cum ar fi cele produse de Lie-Nielsen sau Wenzloff & Sons afirmă că acestea sunt mult superioare Lynx-ului. Rămâne ca plan de viitor testarea unui astfel de fierăstrău de top ce costă bine peste 100 euro…

La final aş vrea să mai fac câteva observaţii legate de ergonomia în utilizare a celor 3 fierăstraie:

1. Fierăstrăul Stanley arată foarte banal, ca un fierăstrău de supermarket dar, cu toate acestea, funcţionează satisfăcător, în special raportat la preţul plătit pentru el. Ergonomia, însă, este dezastruoasă: mânerul prea mic şi inconfortabil îl face neplăcut de utilizat. De asemenea, fiind foarte uşor, tinde să vibreze şi să se agaţe în timpul tăierii. Din acest motiv trebuie stimulat puţin prin apăsare viguroasă, ceea ce-l face şi mai puţin confortabil. În plus, tot  din cauza uşurimii sale, este şi dificil de iniţiat tăietura, lama tinzând să sară din poziţie. Per ansamblu, însă, este un compromis calitate/preţ bun aşa că-l recomand celor cu arici în buzunare! :)

2. Fierăstrăul Spear & Jackson reprezintă un salt uriaş în calitatea materialelor folosite, a finisajului şi a ergonomiei. Fierăstrăul are oarecare greutate proprie dată de mânerul din lemn şi de întăritura din bronz (care nu este foarte groasă). Ca ergonomie nu impresioneaza totuşi, în special datorită designului simplist şi a curbelor nu foarte rotunjite ale mânerului. Este, însă, un fierăstrău mult mai plăcut de mânuit decât cel de la Stanley. Performanţele mai mici sunt datorate în principal dimensiunii mai mici a dinţilor, dar acest aspect este preţul plătit pentru o precizie sporită a tăieturilor şi o pornire mult mai lejeră. La un preţ de doar 25 euro (cu 10 eur mai mult ca Stanley-ul) cred că este un “best-buy”. Sunt convins că există şi o variantă cu 13 TPI, mult mai eficientă decât cea de 15 tpi.

3. Fierăstrăul Lynx se simte de la prima vedere că este “altceva”, chiar faţă de cel de la S&J. Finisajul este de bună calitate, detaliile de execuţie sunt excelente, întăritura de bronz este masivă conferind ansamblului greutate şi credibilitate. Mânerul confortabil,  împreună cu lama foarte eficientă, fac un ansamblu care te îndeamnă să tai tot ce-ţi iese în cale! Aşa că e indicat să-ţi repeţi mereu în gând proverbul: “maestrul măsoară de două ori înainte să taie o dată”!

VN:F [1.9.1_1087]
Rating: 9.4/10 (5 votes cast)

Dălţile de scobit

Acum, că tot am stabilit de comun acord denumirea românească pentru englezescul “mortise”, adică “scobitură”, m-am apucat să fotografiez câteva dintre dălţile de scobit pe care le am, ca să vedem şi cu ce unelte se realizează aceste scobituri.
Pentru cei care nu ştiu deja, “scobitura” este partea “mamă” a îmbinării cep şi scobitură, una dintre cele mai uzuale tipuri de îmbinări în lemn. Iată şi cum decurge operaţia de scobire, într-o prezentare animată: http://www.technologystudent.com/equip1/mortch1.htm

Deşi au aceiaşi funcţie, cea de scobire, există câteva tipuri distincte de dălti pentru scobit (mă mănâncă limba să scriu “mortezat” :) ). Această diferenţiere a avut loc pe baze geografice, astfel, printre altele, avem dălţi de scobit tipic englezeşti, germane, japoneze etc. De asemenea, în aceiaşi regiune pot coexista mai multe tipuri de dălţi de scobit, apărute în perioade istorice diferite (este, în special, cazul Angliei).

Deşi diferite ca formă, numitorul comun al dălţilor de scobit este lama foarte groasă şi mănerul solid, de cele mai multe ori întărit cu inele metalice şi atenuatoare de soc din piele.  Aceste dălţi foarte rezistente sunt gândite pentru a fi lovite zdravăn cu ciocanul (din lemn!) pentru o pătrundere profundă. La multe dintre aceste dălţi, lama este atât de groasă încât grosimea ei este mai mare decât lăţimea! Această grosime mare facilitează şi pătrunderea perfect verticală în lemn, datorită suprafeţei mărite de contact cu pereţii laterali ai scobiturii.

O altă caracteristică comună majorităţii dălţilor de scobit este faptul că vârful lamei este [foarte] puţin mai lat decăt restul corpului, pentru degajarea uşoară a lamei dintr-o scobitură adâncă. Datorită acestei mici evazări spre vârf, dalta nu se va bloca, odată pătrunsă adânc în lemn.

Cel mai comun tip pe la noi, dar şi în partea continentală a Europei este modelul german de daltă de scobit:

Daltă de scobit în varianta germană (sau continentală) - vedere din profil

.

Daltă japoneză de scobit (inelul metalic din capul mânerului lipseşte)

.

Urmează grupul dălţilor de scobit englezeşti, englezii fiind campionii mondiali absoluţi la toate categoriile de unelte de mână!

Daltă de scobit model "registered" (Anglia), cu inele de rezistenţă din oţel (nu din bronz ca la dălţile de uz general)

.

Dalta de scobit cu mâner oval (în secţiune), denumită popular şi "cuţit de injunghiat porci" (pigsticker) (Anglia). Nu are inel metalic de rezistenţă în capul mânerului ceea ce-l face destul de susceptibil la crăpare.

.

Daltă de scobit "gât de lebădă" (swan neck) (Anglia) - vedere din profil

.

Dalta englezească de scobit îngustă (2-4 mm), cu profil specific

.

Daltă englezească arhaică cu mânerul îngropat în baza lamei. Pe partea metalică se pot vedea urmele lăsate de ciocan la forjarea manuală

.

Câteva dălţi de scobit, imagine comparativă

.

Detaliu cu vârfurile celor 5 dălţi de mai sus

Spor la scobit!

VN:F [1.9.1_1087]
Rating: 9.8/10 (6 votes cast)

Morteza – sfaturi neortodoxe

În primul rând, trebuie să vă anunţ că mi-e lene. Mi-e lene să fac poze pentru postarea asta, motiv pentru care va trebui să mă chinui să mă exprim cât mai clar (leneşul mai mult aleargă). În al doilea rând, mi-e lene să fac poze suportului de ghivece pe care l-am terminat de curând (minus finisarea, adică lacul, lazura sau ce-oi folosi, că nu m-am hotărât), motiv pentru care am să scriu acum despre morteze în loc de ultima mea realizare. Cele două sunt legate, însă, pentru că suportul respectiv e o morteză mare de tot, împărţită în mai multe morteze mici de nişte bucăţele de lemn rămase pe-acolo după ce-am pus dalta jos. Glumesc, are 14 morteze cu totul, ideea e că, în timp ce le tăiam, mi-au venit nişte idei, pe care am să le înşir mai jos.

  1. Nu e musai să folosim o daltă care are fix lăţimea mortezei. De fapt, dacă mă întrebaţi pe mine, e preferabil ca dalta să fie cu un milimetru-doi mai îngustă, şi asta din două motive. O dată, că lucrul ăsta ne permite să obţinem nişte margini curate, cu o daltă lată aşezată longitudinal pe fibra lemnului, fără ca asta să lărgească inutil morteza (dacă tai iniţial o morteză de 10 mm cu o daltă de 10 mm şi după aia te apuci să-i cureţi marginile, o să obţii o morteză de cel puţin 11 mm). În al doilea rând, şi mai important pentru mine, e că dacă-ţi doreşti să tai o morteză de 10 mm cu dalta ta de 10 mm, tre’ să te chinui să aşezi dalta fix, da’ fix în limitele marcajelor de pe piesa de lemn. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu n-am chef să mă simt ca un sculptor de boabe de orez când tai morteze.
  2. Dacă folosiţi lemn moale (nu neapărat de esenţă moale), nu alergaţi foarte tare după dălţi speciale de mortezat. În pin, brad, tei, plop, puteţi folosi fără grijă dălţi normale, cunoscute ca bench chisels într-o limbă mai analitică decât a noastră, care are un vocabular tâmplăresc mai bogat. Dacă aveţi de gând să tăiaţi morteze late de 2 cm în stejar, însă, bine-ar fi să aveţi la îndemână scule mai solide.
  3. Dacă morteza e străpunsă, tâmplăria ortodoxă ne învaţă să tăiem juma’ de morteză pe o parte, după care să întoarcem piesa cu fundul în sus şi să tăiem cealaltă jumătate pe partea cealaltă. Eu am descoperit o problemă aici, şi anume una legată de îndepărtatul aşchiilor din morteză. În mod normal, veţi avea tendinţa de a sprijini dalta de marginea mortezei şi de a o folosi ca pe o pârghie pentru a scoate aşchiile. Ceea ce e o tendinţă foarte bună, întrucât economiseşte timp. Problema e că asta ar putea foarte bine să distrugă marginea respectivă. Eu am rezolvat problema la modul următor: am început cu partea invizibilă a mortezei, mai exact cea care va fi ascunsă de umerii cepului, şi am tăiat nu până la jumătate, ci până aproape de marginea cealaltă. Am scos aşchiile în modul descris mai sus, obţinând o morteză deosebit de urâtă, care arăta de parcă tocmai ieşise dintr-o încăierare cu nişte englezi beţi. Apoi am întors piesa şi, dat fiind că nu mai aveam decât câţiva milimetri de lemn de tăiat, am străpuns rapid ce mai era de străpuns, aşchiile au ieşit cuminţi pe partea cealaltă, iar marginile vizibile ale mortezei au răsuflat uşurate.
  4. Atunci când tăiaţi morteze pentru cepuri interblocate, începeţi cu aia mai mică. Mi-e lene să vă spun de ce, gândiţi-vă singuri.
VN:F [1.9.1_1087]
Rating: 8.0/10 (4 votes cast)

Reproducerea unei piese de mobilier în stil Townsend

John Townsend (1733-1809) este, probabil, cel mai de seamă reprezentant al curentului ebenistic “block-and-shell”, curent originar din Rhode Island, SUA.

Corpul de mobilier din imaginea următoare este unul dintre cele [doar] 8 piese de acest tip semnate de Townsend şi care au supravieţuit până în zilele noastre:

Piesă realizată de John Townsend în 1765 şi găzduită de "The Metropolitan Museum of Art (SUA)

Atât elementele decorative, cât şi realizarea tehnică a acestui cabinet sunt superbe, piesa fiind o capodoperă în adevăratul sens al cuvântului!

În acest context, mi s-a părut foarte curajoasă tentativa lui P. Michael Henderson de a realiza o reproducere modernă, dar cu unelte de mână, a corpului de mobilier prezentat mai sus! La fel de remarcabilă este şi documentarea pe 17 pagini a întregului proces!

Sper să vă facă la fel de multă plăcere ca şi mie să urmăriţi această epopee! Enjoy!

http://www.wkfinetools.com/contrib/hendersonM/TownsendChest/tChest-01.asp

VN:F [1.9.1_1087]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
  • arhivă

  • .

  • Vrei să fi notificat prin eMail la apariţia unui articol nou?

  • Persoane notificate

    3