Category archives: Victor Ghiga

Mâner de ferăstrău (iar)

Dat fiind că cineva s-a manifestat şi a cerut instrucţiuni mai detaliate privind producerea unui mâner de ferăstrău, am profitat de lama de Stanley FatMax cumpărată acum ceva vreme de la Cătălin Sorescu (review-ul ferăstrăului e aici) şi-am făcut câteva poze în timp ce lucram cu spor.

Mai întâi, să explic de ce am comandat numai lama, fără mânerul original. Motivele sunt trei: o dată, dacă am de ales între un mâner din lemn si altul din diverse plastice, cauciucuri şi trebi sintetice, am sa aleg întotdeauna lemnul. Al doilea motiv e că mânerul original Stanley e din ăla prin care-ţi bagi toată mâna şi încă îţi mai rămâne loc. Asta înseamnă că trebuie să-l ţii strâns în mână ca să nu joace, iar mâna îţi va obosi mai uşor (şi când ai de tăiat un metru liniar, se cunoaşte). De asemenea, dacă strângi ferăstrăul ca un apucat vei avea mult mai puţină precizie. Şi aici intervine al treilea motiv, care de fapt e identic cu al doilea, doar că e privit din altă perspectivă: un mâner tradiţional din lemn are două calităţi: spaţiul pentru mână e suficient doar pentru trei degete (arătătorul se ţine întins în faţă, pentru mai multă precizie), iar mânerul are două coarne care prind mâna din două părţi. Cu alte cuvinte, e gândit astfel încât să se muleze întrucâtva pe mână, permiţând o priză mult mai relaxată. Asta înseamnă mai multă precizie la tăiere, şi mai înseamnă că mâna va obosi mai greu.

Acum că m-am explicat, am să trec la partea de fierărie, ca să scap de ea (nu de alta, dar îmi este destul de neplăcută). După ce m-am uitat oleacă la lamă şi la modelul de mâner ales (care poate fi găsit aici), am decis că ceva nu se leagă. Mai exact, „călcâiul” lamei nu avea forma corectă pentru soiul ăsta de mâner. Am fost nevoit, deci, să pun mâna pe o lamă ruginită de bonfaier care îmi zăcea prin balcon (nu posed un bonfaier; de fiecare dată când mă gândesc să mă duc să-mi iau unul îmi aduc aminte cât de neplăcut şi de plicticos îmi e să tai oţel, aşa că mă las păgubaş. Fireşte, activitatea asta ar fi considerabil mai puţin neplăcută dacă aş folosi un bonfaier în locul unei pânze ruginite, dar deh, am şi eu puseuri de iraţionaliate ca tot omul). Cu felia respectivă de rugină, am tăiat o bucăţică din lamă, după cum se vede în poză.

Mai apoi, am luat o bucăţică de lemn, i-am dat o gaură puţin mai mică decât diametrul şuruburilor pe care urma să le folosesc (iniţial mă gândeam să folosesc unele din oţel; după aia m-am gândit că tre’ să le tai cu o lamă ruginită de bonfaier, aşa că m-am dus şi mi-am luat unele din alamă, cu tot cu piuliţele aferente) şi am tăiat-o în două; cu cele două bucăţici de lemn rezultate şi cu o menghină, am reuşit să fixez şuruburile pe banc astfel încât să le pot tăia la lungimea dorită.

După care am trecut la partea plăcută a lucrurilor: am tăiat o bucată de scândură (habar n-am ce lemn e; să fie cireş sălbatic? Să fie vişin?), am îndreptat-o şi m-am asigurat că cele două suprafeţe sunt paralele. Asta e o chestie importantă pentru echilibrul ferăstrăului. Mai apoi, am copiat modelul de ferăstrău, cu indigo, pe ea. Am dat nişte găuri-pilot pentru cele trei şuruburi, i-am mai dat nişte găuroaie de jur împrejur, pe la colţuri, şi am făcut şi nişte tăieturi ajutătoare pe unde am putut, cu un ferăstrău de îmbinări, ca să-mi uşurez viata. Acelaşi ferăstrău l-am folosit ca să tai linia dreaptă din partea din faţă-sus a mânerului (n-avea sens să folosesc ferăstrăul de traforaj ca să tai o linie dreaptă). Restul conturului l-am tăiat cu numitul ferăstrău de traforaj, ceea ce mi-a luat cam juma’ de oră.

Odată treaba terminată, am măsurat cu atenţie grosimea mânerului, i-am făcut un semn fix la mijloc şi am pus mâna pe trasatorul paralel. Am marcat cărarea pentru lamă pe mijlocul mânerului, am aşezat lama pe mâner şi-am marcat cu creionul limitele tăieturii pentru cărare, apoi am înfipt mânerul în menghină şi-am pus mâna pe ferăstrăul de cepuri. Am să mă opresc puţin şi-am să amintesc de o metodă care mi-a fost recomandată acum ceva vreme: se ia o scândurică cu feţele perfect paralele şi grosimea cu un fir de păr sub jumătate din grosimea mânerului. Se prinde cumva pe ea ferăstrăul cu care urmează să tai cărarea, se aşază scândurica respectivă şi mânerul pe o suprafaţă plată şi netedă şi se frichinesc câteva minute între ele; asta va produce o cărare cât se poate de precisă şi dreaptă pentru lamă. Fireşte, presupunând că scândurica auxiliară are feţele perfect paralele şi grosimea fix cu un fir de păr sub jumătate din grosimea mânerului :). Aşa stând lucrurile, cantitatea de bibileală aferentă metodei respective depăşea cu mult chefurile şi disponibilităţile mele, şi în plus (laudă-te, gură!) acum vreo juma’ de an am descoperit că toţi metrii liniari de scândură pe care i-am străbătut au dat în sfârşit roade şi că sunt capabil să urmăresc o linie dreaptă cu ferăstrăul fără s-o iau razna pe câmpii.

Am pus, deci, mâna pe ferăstrăul de cepuri şi-am tăiat cărarea pentru lamă. Dat fiind că lama FatMax e mult mai groasă decât lama Wenzloff pe care-am folosit-o, a trebuit să şi lărgesc cărarea trecând prin ea de câteva ori o foaie de şmirghel (5 pase cu partea abrazivă spre dreapta, apoi 5 pase cu ea orientată spre stânga, ca să păstrez cărarea fix pe mijlocul mânerului).

Mai apoi, am terminat de bibilit găurile pentru şuruburi (adică le-am adus la diametrul necesar şi le-am lărgit gurile cu un countersink, ca să intre capetele şuruburilor cu totul). Am găurit şi lama, dat fiind că găurile originale erau făcute pentru alt soi de mâner şi de şuruburi, iar apoi am pus mâna pe raşpel, pilă şi şmirghel ca să rotunjesc ce era de rotunjit la mâner. Nu m-am stresat foarte tare cu chestia asta – am frecat la mâner atât cât era necesar ca să stea bine în mână, nu neapărat ca să arate bine. Povestea am încheiat-o cu un strat de ulei de in şi nişte ceară de albine îndoită cu terebentină. Cu totul, a luat cam 4 ore.

VN:F [1.9.1_1087]
Rating: 9.6/10 (15 votes cast)

Menghina demontabilă cu două şuruburi

Ingrediente:

• Două blăni, late măcar de 10 cm. Lungimea să fie cât aveţi chef – eu am calculat trebile în aşa fel încât să am 50 cm spaţiu între şuruburi. Musai să fie blăni de lemn tare, şi musai groase. Cu brad de 25 mm nu facem nimic. Ce vedeţi în poze sunt scânduri de stejar de 45 mm care se curbează când strâng şurubul la maximum cu o piesă de lemn aşezată în mijlocul menghinei.

Poate se vede în poze, poate nu se vede, dar în cazul menghinei mele scândura din spate e mai lungă, iar cea din faţă e mai lată. Scândura din spate e mai lungă ca să permită menghinuţelor cu care o prind de banc să-şi facă treaba fără să mă incomodeze, iar cea din faţă e mai lată pentru că mi-a fost lene să pun mâna pe ferăstrău ca s-o aduc la lăţimea celeilalte.

• Două tije filetate, cât mai groase, cu filet cu pasul cât mai mare. Dacă găsiţi tije cu filet ACME, din ăla cu pas de şapte poşte, v-a pus Dumnezeul tâmplarilor mâna în cap. Dacă nu, găsiţi chestii utilizabile pe la orice feronerie. Eu am dat 25 de lei pe o tijă cu diametru de 22 mm, din care am tăiat două bucăţi de vreo 35 cm fiecare.

• Două piuliţe pentru tijele de mai sus.

• Două şuruburi lunguţe, de 8–10 cm, cu diametru de 5–6 mm şi cu piuliţele aferente, care vor fixa capul de lemn pe tijele filetate. Iniţial aveam de gând să folosesc 4, câte două pentru fiecare tijă, dar când am început să găuresc tijele de oţel de 22 mm mi-a trecut cheful rapid şi m-am mulţumit cu o singură gaură de tijă. Am decis că un singur şurub e suficient, şi am constatat că într-adevăr aşa e.

• Două piese de lemn de 7 × 7 × 10 cm (dimensiunea e pur orientativă – asta am folosit eu). Ideal ar fi să fie dintr-un lemn cât mai câlţos, cu fibrele cât mai încârligate, care să nu se despice uşor – salcâm, ulm sau măcar nuc. E bine, de asemenea, să fie uscat. Eu am încălcat toate recomandările de mai sus, folosind stejar hai nu verde, dar cam verzui, care a găsit de cuviinţă să crape peste noapte după ce l-am adus la dimensiunile pomenite. Nu-i bai, am bătut o pană în crăpătură cât s-o lărgesc oleacă, am vârât cât aracet am putut în ea cu o bucăţică de talaş şi-am lăsat piesa într-o menghină peste noapte. Deocamdată pare să ţină, cu atât mai mult cu cât am descoperit cu plăcere că menghina asta nouă se comportă excelent fără să trebuiască să strâng şuruburile ca un apucat.

• Două tije de lemn rezistent (din nou, să lăsăm coniferele la o parte), lungi de 30–35 cm şi groase măcar de 2 cm.

Mod de preparare:

• Se îndreaptă blănile la rindea sau abric, după posibilităţi sau facultăţi. Fiecare scândură trebuie să aibă cel puţin câte o faţă dreaptă; dacă ne e lene să le îndreptăm toate feţele, avem grijă să orientăm feţele perfect plate către interiorul menghinei. Dacă cele două feţe interioare nu sunt perfect drepte, vom avea parte fie de o menghină care nu strânge bine, fie de una care va deteriora marginile pieselor de lucru.

• Se dau câte două găuri în fiecare scândură. Fireşte, găurile din cele două scânduri trebuie să corespundă; aşa stând lucrurile, nu-i o idee rea să găurim o scândură, apoi s-o aşezăm peste cealaltă, să o fixăm în poziţie, cât mai stabil, cum om putea şi să folosim primul set de găuri ca ghid pentru cel de-al doilea. Ca om căruia i-a rămas mandrina de la bormaşină înfiptă într-o bârnă de stejar cu tot cu burghiul forstner de 18 mm, recomand cu căldură s-o luăm încet cu un burghiu de 10 mm, apoi să avansăm la 14–16 şi tot aşa până la diametrul final. Inutil de menţionat că diametrul final al găurilor trebuie să corespundă diametrului tijelor filetate folosite.

• Se instalează piuliţele pe tije şi se vâră tijele prin găurile scândurii din spate. Piuliţele tre’ să se afle pe partea din spate a scândurii din spate (sic!). Cu un obiect care lasă urme, se trasează pe scândură conturul piuliţei. Apoi se îndepărtează tija şi, cu o daltă, se scobeşte o scobitură care va servi drept locaş pentru piuliţă. Se vâră piuliţa în locaş. Dacă nu intră, luaţi un ciocan mai mare.

• Se repetă operaţiunea pentru cealaltă gaură. Apoi, se fixează piuliţele cu nişte plăcuţe de metal prinse în holzşuruburi de scândură.

• Se iau piesele de lemn de 7 pe 7 pe 10 cm sau de cât oţi vrea voi. În fiecare dintre piesele astea trebuie date trei găuri: una longitudinală pentru tija filetată (să zicem de 22 mm), una transversală pentru şurubul care va fixa piesa pe tijă (să zicem de 5–6 mm) şi încă una, tot transversală, pentru mânerul de care vom învârti de zor când va fi gata menghina (să zicem de 20 mm). Se dau, deci, găurile respective, cât mai perpendicular cu putinţă (ştiu că, teoretic, expresiile „mai perpendicular” sau „mai puţin perpendicular” n-au sens nici cât negru sub unghie, dar unele lucruri au darul de a deveni subit relative atunci când n-avem, de pildă, o bormaşină cu coloană).

• Se introduce o tijă filetată în găuroiul care i-a fost destinat. Se introduce un burghiu de diametru corespunzător în gaura transversală de 5–6 mm şi se face câte un semn pe tija filetată din ambele părţi. Se scoate tija filetată şi se găureşte – jumate dintr-o parte, jumate din cealaltă, ceea ce va asigura o gaură destul de perpendiculară. Important: înainte de a vă apuca de găurit 22 mm de oţel, e indicat să mâncaţi bine şi să mergeţi la budă, că durează.

• Se îndepărtează tijele filetate, şuruburile şi burghiele şi se dă pieselor de 7 × 7 × 10 forma dorită. Eu am dorit un octogon cu muchiile rotunjite, pe care l-am obţinut cu un ferăstrău de cepuri şi-o rindeluţă block. Poate alţii le vor cilindrice şi-atunci le obţin la strung. Poate alţii le vor pătrate sau pur şi simplu le e lene, şi-atunci le lasă chiar aşa cum sunt.

• Se vâră din nou tijele filetate la locul lor, se fixează cu şuruburile şi piuliţele corespunzătoare (puteţi, de asemenea, scobi locaşuri şi pentru piuliţele mici, după care puteţi tăia porţiunea de şurub rămasă în afară; eu aşa am făcut, dar nu-i neapărat necesar).

• Se vâră şi mânerele de lemn prin orificiile corespunzătoare. E bine ca la capetele mânerelor să punem câte un ceva care să împiedice căderea acestora – un beţişor montat transversal cum am făcut eu, o plăcuţă de lemn cu diametru ceva mai mare prinsă cu aracet şi-un cuişor, un metru de bandă adezivă înfăşurată în jurul mânerului, orice.

• Se asamblează toată povestea.

• Se fixează pe banc cu menghine din alea de se văd în poză, holdfasturi pentru cine are sau orice altă metodă solidă care vă trece prin cap.

A ieşit o menghină extrem de solidă, care se ţine de piesa de lucru ca râia de coada caprei. Am rindeluit capete şi canturi de scândură şi-am tăiat şi nişte cepuri măricele în menghina asta (toate fiind operaţiuni în care forţa se aplică paralel cu fălcile menghinei, nu perpendicular cu ele). Piesa de lucru nici nu s-a clintit. Şi asta fără să strâng excesiv şuruburile.

Avantaje:

Pentru un banc mic cum am eu (120/44 cm), menghina asta e o minune – o instalez când am de tăiat îmbinări şi o scot când am de rindeluit. De asemenea, şalele mele de moşneag îmi mulţumesc din tot sufletul lor de şale – cu menghina asta, piesa de lucru e mai sus cu vreo 10 cm. N-o să mă mai cocoşez în viaţa mea ca să tai un cep sau o coadă de rândunică!

Chestii de îmbunătăţit:

Pasul filetului (ăsta e cam mic) şi sincronizarea şuruburilor (mă gândesc să pun câte un pinion pe fiecare şurub şi să le unesc cu un lanţ de bicicletă. Ar însemna să pot folosi menghina rotind un singur şurub).

VN:F [1.9.1_1087]
Rating: 9.3/10 (11 votes cast)

Cadouri de Crăciun

După o lungă perioadă în care m-am chinuit aproape zilnic să mă mobilizez şi să mai postez câte ceva, iată că am reuşit, odată dispărută mahmureala de cuviinţă de după sărbători. A nu se înţelege că mi-am petrecut tot concediul cu nasul în sticla de ţuică; dimpotrivă, în perioada asta am tâmplărit mai mult decât mă aşteptam şi, lucru surprinzător, mai mult decât aveam chef (a se citi: câteva zile la rând, de dimineaţă până seara). Am decis să produc oarece cadouri de Crăciun pentru Sofia (o măsuţă făcută de mine şi vopsită de Ioana, la care s-au adăugat nişte scăunele deja existente şi recondiţionate de noi amândoi), părinţii mei (o cutie numai bună de pus poze cu Sofia în ea), sor’mea (o cutie numai bună de pus o sticlă de vin în ea) şi un amic franţuz venit în musafirlâc de sărbători (de asemenea, tot o cutie numai bună de pus ce-o avea el chef să pună în ea).

S-o luăm pe rând: măsuţa Sofiei. Planul era s-o fac din tei, cu faţa sertarului şi panouaşul din mijlocul blatului din nuc.

Realitatea a fost ceva mai crudă: chestia care mi-a fost vândută ca tei (şi pe care eu am luat-o de bună credinţă, fără să-mi treacă prin cap că la mijloc era ori o ţeapă, ori o greşeală) s-a dovedit a fi lemn de plută. Un vecin binevoitor şi cunoscător m-a luminat – din păcate atunci când măsuţa era aproape gata. De notat: lemnul de plută e o chestie absolut oribilă, care aproape că nu merită denumirea de lemn.

Blatul mesei e compus dintr-un cadru căruia am avut proasta inspiraţie de a-i face îmbinări vizibile (pe care, ulterior, le-am umplut cu oarece chit pentru lemn datorită unei nefericite combinaţii de abilităţi insuficiente şi material mizerabil), la care se adaugă un panouaş de nuc, prins în cadru cu lambă şi uluc. Picioarele sunt fixate sub blat cu nişte cepuri separate din lemn, introduse nu vertical, ci oblic (în felul ăsta n-au să iasă în caz că aracetul cedează, iar cineva ridică masa prinzând-o de blat). De notat că lemnul de plută e atât de nasol, încât fibrele se rup urât chiar şi la intrarea unui burghiu, nu numai la ieşire. Urmele respective le-am umplut cu un soi de mastic (iarăşi, un moment de proastă inspiraţie). În ciuda faptului că masticul respectiv e vândut ca fiind vopsibil, se observă diferenţa de culoare între zonele date cu mastic şi alea nedate cu aşa ceva. Una peste alta, un proiecţel cât se poate de nesatisfăcător, dar plin de învăţăminte. Din fericire, Sofia îl apreciază – poate să se târască pe sub încă o piesă de mobilier şi să tragă de sertar după pofta inimii. În curând probabil că se va lăsa convinsă să se joace cu plastilina pe măsuţă în loc să umple canapeaua şi covorul de aşa ceva.

Cutia sor’mii e din frasin şi nuc. Laturile din frasin sunt îmbinate, după cum se vede, cu cozi de rândunică, iar fundul e prins de ele cu nişte cuişoare, la care se adaugă oarece aracet. La cutia asta am aplicat o lecţie învăţată în cursul facerii cutiei de cireş de mai jos, şi anume: când tai pinurile cozilor de rândunică, taie pe interiorul liniei în lemn moale şi chiar pe linie în lemn tare (valabil pentru liniile trase cu cuţitul, nu cu creionul).

Cutia alor mei e din cireş (ooo, ce mişto se lucrează cireşul!) şi nuc. Laturile sunt de cireş, scândurica din mijlocul capacului şi fundul – din nuc. Ambele sunt îmbinate în lambă şi uluc cu laturile de cireş. Capacul l-am despărţit de corpul cutiei după ce am tăiat îmbinările în cele patru scânduri, ca să „curgă” frumos cozile de rândunică de jos până sus.

Puţin mai jos e cutia lui Hugo, franţuzul pomenit mai sus.

Provine din patru scândurele de nuc pe care le-am îmbinat acum ceva vreme în cozi de rândunică pentru simplul motiv că n-aveam altceva mai bun de făcut. Le-am adăugat un fund (prins tot în cuişoare şi aracet) şi un capac, cu balamalele de rigoare. Din anumite puncte de vedere, e cel mai pe sufletul meu – e frustă, oarecum rustică, nu m-am chinuit prea mult cu netezitul scândurelelor, şi-am descoperit că numeroasele imperfecţiuni îi dau un aer de vechi care mă aranjează de minune. De asemenea, lemnul capacului e extrem de mişto.

Astea fură. Urmează câte ceva pentru atelier : un trasator paralel din resturi de nuc şi-o menghină demontabilă, cu două şuruburi, ca să nu mă mai chinui ca hoţii de cai să prind scândurile cumva pe banc. Iar după aia marea încercare – un balansoar de nuc pentru nevastă, care fără îndoială că-mi va scoate peri albi (balansoarul, nu nevasta). Voi reveni cu detalii.

.

..

.

.

.


VN:F [1.9.1_1087]
Rating: 9.7/10 (11 votes cast)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...