Category archives: Design

Torii – poarta tradiţională japoneză

Cum sunt mare amator de sushi, am acceptat cu plăcere proiectul realizării unei porţi japoneze pentru restaurantul SushiYa

Specificaţiile iniţiale au fost foarte succinte: “să aibă cam 1.50 m înălţime”, lucru ce mi-a permis o mare libertate în abordare! După prima sesiune de informare pe Internet în legătură cu porţile japoneze, schiţa pe care am făcut-o era una excesiv de simplistă:

După o nouă sesiune de documentare am realizat următoarele: secţiunea picioarelor ar trebui să fie mai groasă spre bază, partea superioară (orizontală) a porţii ar fi frumos să fie curbată, traversa orizontală inferioară ar trebui să treacă dintr-o parte în alta a picioarelor. Astfel am ajuns la modelul Sumiyoshi de poarta Torii.

Materialul de lucru va fi lemnul de brad: 8 metrii liniari de grindă cu secţiunea 120×120 mm şi 4 m de scândură cu secţiunea 120×50 mm. Scândură mi-ar fi fost destulă şi 2 m, dar nu am găsit decât la bucăţi de 4 m lungime!

De la început planul a fost să lucrez doar cu unelte de mână! Chiar dacă eficienţa muncii va fi mai mică, satisfacţia va compensa lipsa de spor!

Uneltele pe care le-am pregătit au fost:

* rindea Stanley Bailey #5 (rindea universală – jack plane)

* rindea Stanley Bailey #3 (rindea mică de finisat)

* fierăstrău Stanley cu lama de 600 mm lungime (nu apare in imaginea de mai sus)

* două fierăstraie japoneze (dozuki şi kataba, marca Bakuma)

* două dălţi Narex (20 mm si 40 mm lăţime)

* bardă de dulgher, ciocan din lemn

* riglă gradată, echer cu unghi reglabil

* cuţitoaie mică

* pietre abrazive (Naniwa 1000/3000 + Coticule 6000) şi ghidaj pentru ascuţit dălţi şi cuţite de rindea

* două fierăstraie tip occidental (panel saw + tenon saw), pe care nu le-am folosit deloc (dar apar în imagine)

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să aleg 4 bucăti cat mai bune din grinzile cu secţiune de 120×120 mm. Din aceste bucăţi voi face picioarele (140 cm lungime fiecare) şi cele două traverse orizontale superioare (170, rspectiv 160 cm lungime). Trebuie să spun că lemnul de brad din comerţ este destinat sectorului construcţiilor şi este de f. proastă calitate pentru lucrări cu scop estetic (este umed, crăpat, curabat, cu secţiune romboidală în loc de pătrată etc)! Tăierea la lungime am făcut-o cu cel mai eficient fierăstrău din dotare – Stanley cu lama de 600 mm lungime şi dinţi japonezi, 7TPI:

Picioarele vor avea secţiune pătrată (cu muchiile rotunjite) iar grosimea la bază va fi 120×120 mm si 100×100 mm în partea superioară. Degroşarea am făcut-o trăgând din greu la rindeaua Bailey #5. După ce am adus lemnul la secţiunea dorită, finisarea suprafeţelor am făcut-o cu o rindea Stanley Bailey #3, având grijă să am tot timpul cuţitul ascuţit (l-am ascuţit la fiecare 1-2 ore de lucru):

Având toate piesele debitate şi finisate (nu e încă finisajul final), am trecut la partea de îmbinări, desigur fără elemente metalice!  A trebuit să am grijă ca picioarele să ajungă poziţionate la un unghi de 5 grade faţă de verticală! Asta se traduce în îmbinări cep şi scobitură la unghi, adică o distracţie pe cinste! Pentru decuparea cepurilor am folosit fierăstrăul japonez dozuki. Pentru scobituri am folosit cele două dălti Narex de uz general (nu sunt dălti speciale de scobit, dar sunt suficient de robuste iar bradul este un lemn moale) şi un ciocan din lemn:

Cu multă atenţie şi cu unelte ascuţite, îmbinările au iesit mulţumitor de coezive:

Ca totul să iasă ca la carte, profilul părţii superioare a porţii l-am făcut pentagonal:

Forma curbă a “acoperişului” şi secţiunea pentagonală le-am obţinut din bardă şi cele două rindele Bailey.

Lipirea am făcut-o cu adeziv de clasă D4 (rezistenţă mecanică f. bună, rezistenţă la apă, UV etc). Acoperişul este vopsit negru-mat cu spray auto. La final am lăcuit totul cu lac alchidic semi-mat, de exterior (rezistent la apă şi UV).

Acum poarta japoneză tronează pe trotuarul din faţa restaurantului, ademenind clienţii cu specialităţi asiatice:

VN:F [1.9.1_1087]
Rating: 9.9/10 (12 votes cast)

Cadouri de Crăciun

După o lungă perioadă în care m-am chinuit aproape zilnic să mă mobilizez şi să mai postez câte ceva, iată că am reuşit, odată dispărută mahmureala de cuviinţă de după sărbători. A nu se înţelege că mi-am petrecut tot concediul cu nasul în sticla de ţuică; dimpotrivă, în perioada asta am tâmplărit mai mult decât mă aşteptam şi, lucru surprinzător, mai mult decât aveam chef (a se citi: câteva zile la rând, de dimineaţă până seara). Am decis să produc oarece cadouri de Crăciun pentru Sofia (o măsuţă făcută de mine şi vopsită de Ioana, la care s-au adăugat nişte scăunele deja existente şi recondiţionate de noi amândoi), părinţii mei (o cutie numai bună de pus poze cu Sofia în ea), sor’mea (o cutie numai bună de pus o sticlă de vin în ea) şi un amic franţuz venit în musafirlâc de sărbători (de asemenea, tot o cutie numai bună de pus ce-o avea el chef să pună în ea).

S-o luăm pe rând: măsuţa Sofiei. Planul era s-o fac din tei, cu faţa sertarului şi panouaşul din mijlocul blatului din nuc.

Realitatea a fost ceva mai crudă: chestia care mi-a fost vândută ca tei (şi pe care eu am luat-o de bună credinţă, fără să-mi treacă prin cap că la mijloc era ori o ţeapă, ori o greşeală) s-a dovedit a fi lemn de plută. Un vecin binevoitor şi cunoscător m-a luminat – din păcate atunci când măsuţa era aproape gata. De notat: lemnul de plută e o chestie absolut oribilă, care aproape că nu merită denumirea de lemn.

Blatul mesei e compus dintr-un cadru căruia am avut proasta inspiraţie de a-i face îmbinări vizibile (pe care, ulterior, le-am umplut cu oarece chit pentru lemn datorită unei nefericite combinaţii de abilităţi insuficiente şi material mizerabil), la care se adaugă un panouaş de nuc, prins în cadru cu lambă şi uluc. Picioarele sunt fixate sub blat cu nişte cepuri separate din lemn, introduse nu vertical, ci oblic (în felul ăsta n-au să iasă în caz că aracetul cedează, iar cineva ridică masa prinzând-o de blat). De notat că lemnul de plută e atât de nasol, încât fibrele se rup urât chiar şi la intrarea unui burghiu, nu numai la ieşire. Urmele respective le-am umplut cu un soi de mastic (iarăşi, un moment de proastă inspiraţie). În ciuda faptului că masticul respectiv e vândut ca fiind vopsibil, se observă diferenţa de culoare între zonele date cu mastic şi alea nedate cu aşa ceva. Una peste alta, un proiecţel cât se poate de nesatisfăcător, dar plin de învăţăminte. Din fericire, Sofia îl apreciază – poate să se târască pe sub încă o piesă de mobilier şi să tragă de sertar după pofta inimii. În curând probabil că se va lăsa convinsă să se joace cu plastilina pe măsuţă în loc să umple canapeaua şi covorul de aşa ceva.

Cutia sor’mii e din frasin şi nuc. Laturile din frasin sunt îmbinate, după cum se vede, cu cozi de rândunică, iar fundul e prins de ele cu nişte cuişoare, la care se adaugă oarece aracet. La cutia asta am aplicat o lecţie învăţată în cursul facerii cutiei de cireş de mai jos, şi anume: când tai pinurile cozilor de rândunică, taie pe interiorul liniei în lemn moale şi chiar pe linie în lemn tare (valabil pentru liniile trase cu cuţitul, nu cu creionul).

Cutia alor mei e din cireş (ooo, ce mişto se lucrează cireşul!) şi nuc. Laturile sunt de cireş, scândurica din mijlocul capacului şi fundul – din nuc. Ambele sunt îmbinate în lambă şi uluc cu laturile de cireş. Capacul l-am despărţit de corpul cutiei după ce am tăiat îmbinările în cele patru scânduri, ca să „curgă” frumos cozile de rândunică de jos până sus.

Puţin mai jos e cutia lui Hugo, franţuzul pomenit mai sus.

Provine din patru scândurele de nuc pe care le-am îmbinat acum ceva vreme în cozi de rândunică pentru simplul motiv că n-aveam altceva mai bun de făcut. Le-am adăugat un fund (prins tot în cuişoare şi aracet) şi un capac, cu balamalele de rigoare. Din anumite puncte de vedere, e cel mai pe sufletul meu – e frustă, oarecum rustică, nu m-am chinuit prea mult cu netezitul scândurelelor, şi-am descoperit că numeroasele imperfecţiuni îi dau un aer de vechi care mă aranjează de minune. De asemenea, lemnul capacului e extrem de mişto.

Astea fură. Urmează câte ceva pentru atelier : un trasator paralel din resturi de nuc şi-o menghină demontabilă, cu două şuruburi, ca să nu mă mai chinui ca hoţii de cai să prind scândurile cumva pe banc. Iar după aia marea încercare – un balansoar de nuc pentru nevastă, care fără îndoială că-mi va scoate peri albi (balansoarul, nu nevasta). Voi reveni cu detalii.

.

..

.

.

.


VN:F [1.9.1_1087]
Rating: 9.7/10 (11 votes cast)

Reproducerea unei piese de mobilier în stil Townsend

John Townsend (1733-1809) este, probabil, cel mai de seamă reprezentant al curentului ebenistic “block-and-shell”, curent originar din Rhode Island, SUA.

Corpul de mobilier din imaginea următoare este unul dintre cele [doar] 8 piese de acest tip semnate de Townsend şi care au supravieţuit până în zilele noastre:

Piesă realizată de John Townsend în 1765 şi găzduită de "The Metropolitan Museum of Art (SUA)

Atât elementele decorative, cât şi realizarea tehnică a acestui cabinet sunt superbe, piesa fiind o capodoperă în adevăratul sens al cuvântului!

În acest context, mi s-a părut foarte curajoasă tentativa lui P. Michael Henderson de a realiza o reproducere modernă, dar cu unelte de mână, a corpului de mobilier prezentat mai sus! La fel de remarcabilă este şi documentarea pe 17 pagini a întregului proces!

Sper să vă facă la fel de multă plăcere ca şi mie să urmăriţi această epopee! Enjoy!

http://www.wkfinetools.com/contrib/hendersonM/TownsendChest/tChest-01.asp

VN:F [1.9.1_1087]
Rating: 10.0/10 (5 votes cast)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...