Category archives: Unelte de mână


Warning: Use of undefined constant template_directory - assumed 'template_directory' (this will throw an Error in a future version of PHP) in /home3/rarm0401/public_html/woodworking.ro/blog/wp-content/themes/unsleepable/archive.php on line 53

Mâner de ferăstrău (iar)

Dat fiind că cineva s-a manifestat şi a cerut instrucţiuni mai detaliate privind producerea unui mâner de ferăstrău, am profitat de lama de Stanley FatMax cumpărată acum ceva vreme de la Cătălin Sorescu (review-ul ferăstrăului e aici) şi-am făcut câteva poze în timp ce lucram cu spor.

Mai întâi, să explic de ce am comandat numai lama, fără mânerul original. Motivele sunt trei: o dată, dacă am de ales între un mâner din lemn si altul din diverse plastice, cauciucuri şi trebi sintetice, am sa aleg întotdeauna lemnul. Al doilea motiv e că mânerul original Stanley e din ăla prin care-ţi bagi toată mâna şi încă îţi mai rămâne loc. Asta înseamnă că trebuie să-l ţii strâns în mână ca să nu joace, iar mâna îţi va obosi mai uşor (şi când ai de tăiat un metru liniar, se cunoaşte). De asemenea, dacă strângi ferăstrăul ca un apucat vei avea mult mai puţină precizie. Şi aici intervine al treilea motiv, care de fapt e identic cu al doilea, doar că e privit din altă perspectivă: un mâner tradiţional din lemn are două calităţi: spaţiul pentru mână e suficient doar pentru trei degete (arătătorul se ţine întins în faţă, pentru mai multă precizie), iar mânerul are două coarne care prind mâna din două părţi. Cu alte cuvinte, e gândit astfel încât să se muleze întrucâtva pe mână, permiţând o priză mult mai relaxată. Asta înseamnă mai multă precizie la tăiere, şi mai înseamnă că mâna va obosi mai greu.

Acum că m-am explicat, am să trec la partea de fierărie, ca să scap de ea (nu de alta, dar îmi este destul de neplăcută). După ce m-am uitat oleacă la lamă şi la modelul de mâner ales (care poate fi găsit aici), am decis că ceva nu se leagă. Mai exact, „călcâiul” lamei nu avea forma corectă pentru soiul ăsta de mâner. Am fost nevoit, deci, să pun mâna pe o lamă ruginită de bonfaier care îmi zăcea prin balcon (nu posed un bonfaier; de fiecare dată când mă gândesc să mă duc să-mi iau unul îmi aduc aminte cât de neplăcut şi de plicticos îmi e să tai oţel, aşa că mă las păgubaş. Fireşte, activitatea asta ar fi considerabil mai puţin neplăcută dacă aş folosi un bonfaier în locul unei pânze ruginite, dar deh, am şi eu puseuri de iraţionaliate ca tot omul). Cu felia respectivă de rugină, am tăiat o bucăţică din lamă, după cum se vede în poză.

Mai apoi, am luat o bucăţică de lemn, i-am dat o gaură puţin mai mică decât diametrul şuruburilor pe care urma să le folosesc (iniţial mă gândeam să folosesc unele din oţel; după aia m-am gândit că tre’ să le tai cu o lamă ruginită de bonfaier, aşa că m-am dus şi mi-am luat unele din alamă, cu tot cu piuliţele aferente) şi am tăiat-o în două; cu cele două bucăţici de lemn rezultate şi cu o menghină, am reuşit să fixez şuruburile pe banc astfel încât să le pot tăia la lungimea dorită.

După care am trecut la partea plăcută a lucrurilor: am tăiat o bucată de scândură (habar n-am ce lemn e; să fie cireş sălbatic? Să fie vişin?), am îndreptat-o şi m-am asigurat că cele două suprafeţe sunt paralele. Asta e o chestie importantă pentru echilibrul ferăstrăului. Mai apoi, am copiat modelul de ferăstrău, cu indigo, pe ea. Am dat nişte găuri-pilot pentru cele trei şuruburi, i-am mai dat nişte găuroaie de jur împrejur, pe la colţuri, şi am făcut şi nişte tăieturi ajutătoare pe unde am putut, cu un ferăstrău de îmbinări, ca să-mi uşurez viata. Acelaşi ferăstrău l-am folosit ca să tai linia dreaptă din partea din faţă-sus a mânerului (n-avea sens să folosesc ferăstrăul de traforaj ca să tai o linie dreaptă). Restul conturului l-am tăiat cu numitul ferăstrău de traforaj, ceea ce mi-a luat cam juma’ de oră.

Odată treaba terminată, am măsurat cu atenţie grosimea mânerului, i-am făcut un semn fix la mijloc şi am pus mâna pe trasatorul paralel. Am marcat cărarea pentru lamă pe mijlocul mânerului, am aşezat lama pe mâner şi-am marcat cu creionul limitele tăieturii pentru cărare, apoi am înfipt mânerul în menghină şi-am pus mâna pe ferăstrăul de cepuri. Am să mă opresc puţin şi-am să amintesc de o metodă care mi-a fost recomandată acum ceva vreme: se ia o scândurică cu feţele perfect paralele şi grosimea cu un fir de păr sub jumătate din grosimea mânerului. Se prinde cumva pe ea ferăstrăul cu care urmează să tai cărarea, se aşază scândurica respectivă şi mânerul pe o suprafaţă plată şi netedă şi se frichinesc câteva minute între ele; asta va produce o cărare cât se poate de precisă şi dreaptă pentru lamă. Fireşte, presupunând că scândurica auxiliară are feţele perfect paralele şi grosimea fix cu un fir de păr sub jumătate din grosimea mânerului :). Aşa stând lucrurile, cantitatea de bibileală aferentă metodei respective depăşea cu mult chefurile şi disponibilităţile mele, şi în plus (laudă-te, gură!) acum vreo juma’ de an am descoperit că toţi metrii liniari de scândură pe care i-am străbătut au dat în sfârşit roade şi că sunt capabil să urmăresc o linie dreaptă cu ferăstrăul fără s-o iau razna pe câmpii.

Am pus, deci, mâna pe ferăstrăul de cepuri şi-am tăiat cărarea pentru lamă. Dat fiind că lama FatMax e mult mai groasă decât lama Wenzloff pe care-am folosit-o, a trebuit să şi lărgesc cărarea trecând prin ea de câteva ori o foaie de şmirghel (5 pase cu partea abrazivă spre dreapta, apoi 5 pase cu ea orientată spre stânga, ca să păstrez cărarea fix pe mijlocul mânerului).

Mai apoi, am terminat de bibilit găurile pentru şuruburi (adică le-am adus la diametrul necesar şi le-am lărgit gurile cu un countersink, ca să intre capetele şuruburilor cu totul). Am găurit şi lama, dat fiind că găurile originale erau făcute pentru alt soi de mâner şi de şuruburi, iar apoi am pus mâna pe raşpel, pilă şi şmirghel ca să rotunjesc ce era de rotunjit la mâner. Nu m-am stresat foarte tare cu chestia asta – am frecat la mâner atât cât era necesar ca să stea bine în mână, nu neapărat ca să arate bine. Povestea am încheiat-o cu un strat de ulei de in şi nişte ceară de albine îndoită cu terebentină. Cu totul, a luat cam 4 ore.

VN:F [1.9.1_1087]
Rating: 9.6/10 (15 votes cast)

Warning: Use of undefined constant template_directory - assumed 'template_directory' (this will throw an Error in a future version of PHP) in /home3/rarm0401/public_html/woodworking.ro/blog/wp-content/themes/unsleepable/archive.php on line 53

Torii – poarta tradiţională japoneză

Cum sunt mare amator de sushi, am acceptat cu plăcere proiectul realizării unei porţi japoneze pentru restaurantul SushiYa

Specificaţiile iniţiale au fost foarte succinte: “să aibă cam 1.50 m înălţime”, lucru ce mi-a permis o mare libertate în abordare! După prima sesiune de informare pe Internet în legătură cu porţile japoneze, schiţa pe care am făcut-o era una excesiv de simplistă:

După o nouă sesiune de documentare am realizat următoarele: secţiunea picioarelor ar trebui să fie mai groasă spre bază, partea superioară (orizontală) a porţii ar fi frumos să fie curbată, traversa orizontală inferioară ar trebui să treacă dintr-o parte în alta a picioarelor. Astfel am ajuns la modelul Sumiyoshi de poarta Torii.

Materialul de lucru va fi lemnul de brad: 8 metrii liniari de grindă cu secţiunea 120×120 mm şi 4 m de scândură cu secţiunea 120×50 mm. Scândură mi-ar fi fost destulă şi 2 m, dar nu am găsit decât la bucăţi de 4 m lungime!

De la început planul a fost să lucrez doar cu unelte de mână! Chiar dacă eficienţa muncii va fi mai mică, satisfacţia va compensa lipsa de spor!

Uneltele pe care le-am pregătit au fost:

* rindea Stanley Bailey #5 (rindea universală – jack plane)

* rindea Stanley Bailey #3 (rindea mică de finisat)

* fierăstrău Stanley cu lama de 600 mm lungime (nu apare in imaginea de mai sus)

* două fierăstraie japoneze (dozuki şi kataba, marca Bakuma)

* două dălţi Narex (20 mm si 40 mm lăţime)

* bardă de dulgher, ciocan din lemn

* riglă gradată, echer cu unghi reglabil

* cuţitoaie mică

* pietre abrazive (Naniwa 1000/3000 + Coticule 6000) şi ghidaj pentru ascuţit dălţi şi cuţite de rindea

* două fierăstraie tip occidental (panel saw + tenon saw), pe care nu le-am folosit deloc (dar apar în imagine)

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să aleg 4 bucăti cat mai bune din grinzile cu secţiune de 120×120 mm. Din aceste bucăţi voi face picioarele (140 cm lungime fiecare) şi cele două traverse orizontale superioare (170, rspectiv 160 cm lungime). Trebuie să spun că lemnul de brad din comerţ este destinat sectorului construcţiilor şi este de f. proastă calitate pentru lucrări cu scop estetic (este umed, crăpat, curabat, cu secţiune romboidală în loc de pătrată etc)! Tăierea la lungime am făcut-o cu cel mai eficient fierăstrău din dotare – Stanley cu lama de 600 mm lungime şi dinţi japonezi, 7TPI:

Picioarele vor avea secţiune pătrată (cu muchiile rotunjite) iar grosimea la bază va fi 120×120 mm si 100×100 mm în partea superioară. Degroşarea am făcut-o trăgând din greu la rindeaua Bailey #5. După ce am adus lemnul la secţiunea dorită, finisarea suprafeţelor am făcut-o cu o rindea Stanley Bailey #3, având grijă să am tot timpul cuţitul ascuţit (l-am ascuţit la fiecare 1-2 ore de lucru):

Având toate piesele debitate şi finisate (nu e încă finisajul final), am trecut la partea de îmbinări, desigur fără elemente metalice!  A trebuit să am grijă ca picioarele să ajungă poziţionate la un unghi de 5 grade faţă de verticală! Asta se traduce în îmbinări cep şi scobitură la unghi, adică o distracţie pe cinste! Pentru decuparea cepurilor am folosit fierăstrăul japonez dozuki. Pentru scobituri am folosit cele două dălti Narex de uz general (nu sunt dălti speciale de scobit, dar sunt suficient de robuste iar bradul este un lemn moale) şi un ciocan din lemn:

Cu multă atenţie şi cu unelte ascuţite, îmbinările au iesit mulţumitor de coezive:

Ca totul să iasă ca la carte, profilul părţii superioare a porţii l-am făcut pentagonal:

Forma curbă a “acoperişului” şi secţiunea pentagonală le-am obţinut din bardă şi cele două rindele Bailey.

Lipirea am făcut-o cu adeziv de clasă D4 (rezistenţă mecanică f. bună, rezistenţă la apă, UV etc). Acoperişul este vopsit negru-mat cu spray auto. La final am lăcuit totul cu lac alchidic semi-mat, de exterior (rezistent la apă şi UV).

Acum poarta japoneză tronează pe trotuarul din faţa restaurantului, ademenind clienţii cu specialităţi asiatice:

VN:F [1.9.1_1087]
Rating: 9.9/10 (12 votes cast)

Warning: Use of undefined constant template_directory - assumed 'template_directory' (this will throw an Error in a future version of PHP) in /home3/rarm0401/public_html/woodworking.ro/blog/wp-content/themes/unsleepable/archive.php on line 53

Menghina demontabilă cu două şuruburi

Ingrediente:

• Două blăni, late măcar de 10 cm. Lungimea să fie cât aveţi chef – eu am calculat trebile în aşa fel încât să am 50 cm spaţiu între şuruburi. Musai să fie blăni de lemn tare, şi musai groase. Cu brad de 25 mm nu facem nimic. Ce vedeţi în poze sunt scânduri de stejar de 45 mm care se curbează când strâng şurubul la maximum cu o piesă de lemn aşezată în mijlocul menghinei.

Poate se vede în poze, poate nu se vede, dar în cazul menghinei mele scândura din spate e mai lungă, iar cea din faţă e mai lată. Scândura din spate e mai lungă ca să permită menghinuţelor cu care o prind de banc să-şi facă treaba fără să mă incomodeze, iar cea din faţă e mai lată pentru că mi-a fost lene să pun mâna pe ferăstrău ca s-o aduc la lăţimea celeilalte.

• Două tije filetate, cât mai groase, cu filet cu pasul cât mai mare. Dacă găsiţi tije cu filet ACME, din ăla cu pas de şapte poşte, v-a pus Dumnezeul tâmplarilor mâna în cap. Dacă nu, găsiţi chestii utilizabile pe la orice feronerie. Eu am dat 25 de lei pe o tijă cu diametru de 22 mm, din care am tăiat două bucăţi de vreo 35 cm fiecare.

• Două piuliţe pentru tijele de mai sus.

• Două şuruburi lunguţe, de 8–10 cm, cu diametru de 5–6 mm şi cu piuliţele aferente, care vor fixa capul de lemn pe tijele filetate. Iniţial aveam de gând să folosesc 4, câte două pentru fiecare tijă, dar când am început să găuresc tijele de oţel de 22 mm mi-a trecut cheful rapid şi m-am mulţumit cu o singură gaură de tijă. Am decis că un singur şurub e suficient, şi am constatat că într-adevăr aşa e.

• Două piese de lemn de 7 × 7 × 10 cm (dimensiunea e pur orientativă – asta am folosit eu). Ideal ar fi să fie dintr-un lemn cât mai câlţos, cu fibrele cât mai încârligate, care să nu se despice uşor – salcâm, ulm sau măcar nuc. E bine, de asemenea, să fie uscat. Eu am încălcat toate recomandările de mai sus, folosind stejar hai nu verde, dar cam verzui, care a găsit de cuviinţă să crape peste noapte după ce l-am adus la dimensiunile pomenite. Nu-i bai, am bătut o pană în crăpătură cât s-o lărgesc oleacă, am vârât cât aracet am putut în ea cu o bucăţică de talaş şi-am lăsat piesa într-o menghină peste noapte. Deocamdată pare să ţină, cu atât mai mult cu cât am descoperit cu plăcere că menghina asta nouă se comportă excelent fără să trebuiască să strâng şuruburile ca un apucat.

• Două tije de lemn rezistent (din nou, să lăsăm coniferele la o parte), lungi de 30–35 cm şi groase măcar de 2 cm.

Mod de preparare:

• Se îndreaptă blănile la rindea sau abric, după posibilităţi sau facultăţi. Fiecare scândură trebuie să aibă cel puţin câte o faţă dreaptă; dacă ne e lene să le îndreptăm toate feţele, avem grijă să orientăm feţele perfect plate către interiorul menghinei. Dacă cele două feţe interioare nu sunt perfect drepte, vom avea parte fie de o menghină care nu strânge bine, fie de una care va deteriora marginile pieselor de lucru.

• Se dau câte două găuri în fiecare scândură. Fireşte, găurile din cele două scânduri trebuie să corespundă; aşa stând lucrurile, nu-i o idee rea să găurim o scândură, apoi s-o aşezăm peste cealaltă, să o fixăm în poziţie, cât mai stabil, cum om putea şi să folosim primul set de găuri ca ghid pentru cel de-al doilea. Ca om căruia i-a rămas mandrina de la bormaşină înfiptă într-o bârnă de stejar cu tot cu burghiul forstner de 18 mm, recomand cu căldură s-o luăm încet cu un burghiu de 10 mm, apoi să avansăm la 14–16 şi tot aşa până la diametrul final. Inutil de menţionat că diametrul final al găurilor trebuie să corespundă diametrului tijelor filetate folosite.

• Se instalează piuliţele pe tije şi se vâră tijele prin găurile scândurii din spate. Piuliţele tre’ să se afle pe partea din spate a scândurii din spate (sic!). Cu un obiect care lasă urme, se trasează pe scândură conturul piuliţei. Apoi se îndepărtează tija şi, cu o daltă, se scobeşte o scobitură care va servi drept locaş pentru piuliţă. Se vâră piuliţa în locaş. Dacă nu intră, luaţi un ciocan mai mare.

• Se repetă operaţiunea pentru cealaltă gaură. Apoi, se fixează piuliţele cu nişte plăcuţe de metal prinse în holzşuruburi de scândură.

• Se iau piesele de lemn de 7 pe 7 pe 10 cm sau de cât oţi vrea voi. În fiecare dintre piesele astea trebuie date trei găuri: una longitudinală pentru tija filetată (să zicem de 22 mm), una transversală pentru şurubul care va fixa piesa pe tijă (să zicem de 5–6 mm) şi încă una, tot transversală, pentru mânerul de care vom învârti de zor când va fi gata menghina (să zicem de 20 mm). Se dau, deci, găurile respective, cât mai perpendicular cu putinţă (ştiu că, teoretic, expresiile „mai perpendicular” sau „mai puţin perpendicular” n-au sens nici cât negru sub unghie, dar unele lucruri au darul de a deveni subit relative atunci când n-avem, de pildă, o bormaşină cu coloană).

• Se introduce o tijă filetată în găuroiul care i-a fost destinat. Se introduce un burghiu de diametru corespunzător în gaura transversală de 5–6 mm şi se face câte un semn pe tija filetată din ambele părţi. Se scoate tija filetată şi se găureşte – jumate dintr-o parte, jumate din cealaltă, ceea ce va asigura o gaură destul de perpendiculară. Important: înainte de a vă apuca de găurit 22 mm de oţel, e indicat să mâncaţi bine şi să mergeţi la budă, că durează.

• Se îndepărtează tijele filetate, şuruburile şi burghiele şi se dă pieselor de 7 × 7 × 10 forma dorită. Eu am dorit un octogon cu muchiile rotunjite, pe care l-am obţinut cu un ferăstrău de cepuri şi-o rindeluţă block. Poate alţii le vor cilindrice şi-atunci le obţin la strung. Poate alţii le vor pătrate sau pur şi simplu le e lene, şi-atunci le lasă chiar aşa cum sunt.

• Se vâră din nou tijele filetate la locul lor, se fixează cu şuruburile şi piuliţele corespunzătoare (puteţi, de asemenea, scobi locaşuri şi pentru piuliţele mici, după care puteţi tăia porţiunea de şurub rămasă în afară; eu aşa am făcut, dar nu-i neapărat necesar).

• Se vâră şi mânerele de lemn prin orificiile corespunzătoare. E bine ca la capetele mânerelor să punem câte un ceva care să împiedice căderea acestora – un beţişor montat transversal cum am făcut eu, o plăcuţă de lemn cu diametru ceva mai mare prinsă cu aracet şi-un cuişor, un metru de bandă adezivă înfăşurată în jurul mânerului, orice.

• Se asamblează toată povestea.

• Se fixează pe banc cu menghine din alea de se văd în poză, holdfasturi pentru cine are sau orice altă metodă solidă care vă trece prin cap.

A ieşit o menghină extrem de solidă, care se ţine de piesa de lucru ca râia de coada caprei. Am rindeluit capete şi canturi de scândură şi-am tăiat şi nişte cepuri măricele în menghina asta (toate fiind operaţiuni în care forţa se aplică paralel cu fălcile menghinei, nu perpendicular cu ele). Piesa de lucru nici nu s-a clintit. Şi asta fără să strâng excesiv şuruburile.

Avantaje:

Pentru un banc mic cum am eu (120/44 cm), menghina asta e o minune – o instalez când am de tăiat îmbinări şi o scot când am de rindeluit. De asemenea, şalele mele de moşneag îmi mulţumesc din tot sufletul lor de şale – cu menghina asta, piesa de lucru e mai sus cu vreo 10 cm. N-o să mă mai cocoşez în viaţa mea ca să tai un cep sau o coadă de rândunică!

Chestii de îmbunătăţit:

Pasul filetului (ăsta e cam mic) şi sincronizarea şuruburilor (mă gândesc să pun câte un pinion pe fiecare şurub şi să le unesc cu un lanţ de bicicletă. Ar însemna să pot folosi menghina rotind un singur şurub).

VN:F [1.9.1_1087]
Rating: 9.3/10 (11 votes cast)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...