Category archives: Unelte


Warning: Use of undefined constant template_directory - assumed 'template_directory' (this will throw an Error in a future version of PHP) in /home3/rarm0401/public_html/woodworking.ro/blog/wp-content/themes/unsleepable/archive.php on line 53

Stanley Sweetheart Reloaded

După 75 de ani  de la dispariţia de pe piaţă a brandului “Stanley Sweetheart” (1934) iată că anul 2009 ne aduce o nouă generaţie de produse Stanley care poartă acest prestigios brand!

Logo-ul constând din caracterele S.W. în interiorul unei inimi a fost introdus pentru prima dată de compania Stanley Works în anul 1893 pentru a omagia contribuţia lui William Hart la dezvoltarea companiei. Inima din simbol (“heart” în engleză) este un joc de la numele lui W. Hart. Initialele “S.W.” provin de la numele companiei “Stanley Works”.

După ce Stanley Works achiziţionează firma Stanley Rule & Level în anul 1920, logo-ul “Sweetheart” este alăturat logo-ului general al companiei nou-formate (cunoscutul “Stanley” scris într-un dreptunghi cu colţuri decupate) rezultând ceea ce colecţionarii şi pasionaţii din toată lumea vor recunoaşte dintr-o aruncătură de ochi: “Stanley Sweetheart”!

Calitatea vechilor rindele Stanley Sweetheart din anii 1920-1934 le plasează şi în ziua de azi între cele mai râvnite articole de către colecţionari, dar şi utilizatori! Începând cu anii de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial şi continuând pâna în anii ’80 calitatea uneltelor de tâmplărie cunoaşte un declin constant iar brandul Sweetheart dispare de pe piaţă. Mânerele din lemn exotic ale rindelelor Bailey este înlocuit mai întâi de lemn autohton (fag) iar apoi cu plastic… Preţurile scad şi ele de la an la an spre derizoriu… Acest lucru se întâmplă pâna pe la începutul anilor ’80 când firme ca Lie-Nielsen şi Lee Valley întrevăd o revenire parţială a pieţei pe segmentul “premium” şi încep să producă unelte cu o calitate mult superioară faţă de ceea ce firmele “vechi” (Stanley, Record, Marples etc) ofereau la acel moment.

Ca răspuns întârziat dar binevenit (“mai bine mai târziu decât niciodată”), în 2009 Stanley lansează “la apă” o serie de 5 rindele sub faimosul brand Sweetheart, cu intenţia de oferi o alternativă de calitate şi cu preţ atractiv situată între rindelele scumpe din clasa premium şi produsele proprii (Bailey). Tot sub sigla “Sweetheart, celor 5 rindele li se alătură în 2010 dăltile Stanley model “750” (un alt model ce a făcut carieră frumoasă cu zeci de ani în urmă).

Stanley S.W. #62 (cod 12-137) - rindea universală cu unghi mic ("low angle jack")

Stanley S.W. #4 (cod 12-136) - rindea de finisat

Stanley S.W. #9 1/2 (cod 12-138) - rindea bloc

Stanley S.W. #60 1/2 (cod 12-139) - rindea bloc cu unghi mic (low angle)

Stanley S.W. #92 (cod 12-140) - rindea de umăr/rindea daltă

Stanley S.W. dălţi model "750" disponibile la bucată sau la seturi de 4 şi 8 bucăţi

Din acest an (2011) toate aceste produse sunt disponibile şi în Romania (pe comandă).

În articole următoare o să încerc să prezint în detaliu fiecare dintre produsele de mai sus. Prima pe listă va fi rindeaua bloc “low angle” de care sunt foarte încântat!

Editare ulterioară:

Prezentarea rindelei bloc “low-angle” Stanley Sweetheart #60 1/2 poate fi văzută aici.

P.S.: Pentru o mai bună orientare printre brandurile Stanley am desenat următorul grafic cu poziţionarea calitativă a acestora.  Acest grafic reprezintă viziunea mea personală şi nu cea oficială a firmei Stanley!

Cătălin Sorescu

VN:F [1.9.1_1087]
Rating: 10.0/10 (10 votes cast)

Warning: Use of undefined constant template_directory - assumed 'template_directory' (this will throw an Error in a future version of PHP) in /home3/rarm0401/public_html/woodworking.ro/blog/wp-content/themes/unsleepable/archive.php on line 53

Mâner de ferăstrău (iar)

Dat fiind că cineva s-a manifestat şi a cerut instrucţiuni mai detaliate privind producerea unui mâner de ferăstrău, am profitat de lama de Stanley FatMax cumpărată acum ceva vreme de la Cătălin Sorescu (review-ul ferăstrăului e aici) şi-am făcut câteva poze în timp ce lucram cu spor.

Mai întâi, să explic de ce am comandat numai lama, fără mânerul original. Motivele sunt trei: o dată, dacă am de ales între un mâner din lemn si altul din diverse plastice, cauciucuri şi trebi sintetice, am sa aleg întotdeauna lemnul. Al doilea motiv e că mânerul original Stanley e din ăla prin care-ţi bagi toată mâna şi încă îţi mai rămâne loc. Asta înseamnă că trebuie să-l ţii strâns în mână ca să nu joace, iar mâna îţi va obosi mai uşor (şi când ai de tăiat un metru liniar, se cunoaşte). De asemenea, dacă strângi ferăstrăul ca un apucat vei avea mult mai puţină precizie. Şi aici intervine al treilea motiv, care de fapt e identic cu al doilea, doar că e privit din altă perspectivă: un mâner tradiţional din lemn are două calităţi: spaţiul pentru mână e suficient doar pentru trei degete (arătătorul se ţine întins în faţă, pentru mai multă precizie), iar mânerul are două coarne care prind mâna din două părţi. Cu alte cuvinte, e gândit astfel încât să se muleze întrucâtva pe mână, permiţând o priză mult mai relaxată. Asta înseamnă mai multă precizie la tăiere, şi mai înseamnă că mâna va obosi mai greu.

Acum că m-am explicat, am să trec la partea de fierărie, ca să scap de ea (nu de alta, dar îmi este destul de neplăcută). După ce m-am uitat oleacă la lamă şi la modelul de mâner ales (care poate fi găsit aici), am decis că ceva nu se leagă. Mai exact, „călcâiul” lamei nu avea forma corectă pentru soiul ăsta de mâner. Am fost nevoit, deci, să pun mâna pe o lamă ruginită de bonfaier care îmi zăcea prin balcon (nu posed un bonfaier; de fiecare dată când mă gândesc să mă duc să-mi iau unul îmi aduc aminte cât de neplăcut şi de plicticos îmi e să tai oţel, aşa că mă las păgubaş. Fireşte, activitatea asta ar fi considerabil mai puţin neplăcută dacă aş folosi un bonfaier în locul unei pânze ruginite, dar deh, am şi eu puseuri de iraţionaliate ca tot omul). Cu felia respectivă de rugină, am tăiat o bucăţică din lamă, după cum se vede în poză.

Mai apoi, am luat o bucăţică de lemn, i-am dat o gaură puţin mai mică decât diametrul şuruburilor pe care urma să le folosesc (iniţial mă gândeam să folosesc unele din oţel; după aia m-am gândit că tre’ să le tai cu o lamă ruginită de bonfaier, aşa că m-am dus şi mi-am luat unele din alamă, cu tot cu piuliţele aferente) şi am tăiat-o în două; cu cele două bucăţici de lemn rezultate şi cu o menghină, am reuşit să fixez şuruburile pe banc astfel încât să le pot tăia la lungimea dorită.

După care am trecut la partea plăcută a lucrurilor: am tăiat o bucată de scândură (habar n-am ce lemn e; să fie cireş sălbatic? Să fie vişin?), am îndreptat-o şi m-am asigurat că cele două suprafeţe sunt paralele. Asta e o chestie importantă pentru echilibrul ferăstrăului. Mai apoi, am copiat modelul de ferăstrău, cu indigo, pe ea. Am dat nişte găuri-pilot pentru cele trei şuruburi, i-am mai dat nişte găuroaie de jur împrejur, pe la colţuri, şi am făcut şi nişte tăieturi ajutătoare pe unde am putut, cu un ferăstrău de îmbinări, ca să-mi uşurez viata. Acelaşi ferăstrău l-am folosit ca să tai linia dreaptă din partea din faţă-sus a mânerului (n-avea sens să folosesc ferăstrăul de traforaj ca să tai o linie dreaptă). Restul conturului l-am tăiat cu numitul ferăstrău de traforaj, ceea ce mi-a luat cam juma’ de oră.

Odată treaba terminată, am măsurat cu atenţie grosimea mânerului, i-am făcut un semn fix la mijloc şi am pus mâna pe trasatorul paralel. Am marcat cărarea pentru lamă pe mijlocul mânerului, am aşezat lama pe mâner şi-am marcat cu creionul limitele tăieturii pentru cărare, apoi am înfipt mânerul în menghină şi-am pus mâna pe ferăstrăul de cepuri. Am să mă opresc puţin şi-am să amintesc de o metodă care mi-a fost recomandată acum ceva vreme: se ia o scândurică cu feţele perfect paralele şi grosimea cu un fir de păr sub jumătate din grosimea mânerului. Se prinde cumva pe ea ferăstrăul cu care urmează să tai cărarea, se aşază scândurica respectivă şi mânerul pe o suprafaţă plată şi netedă şi se frichinesc câteva minute între ele; asta va produce o cărare cât se poate de precisă şi dreaptă pentru lamă. Fireşte, presupunând că scândurica auxiliară are feţele perfect paralele şi grosimea fix cu un fir de păr sub jumătate din grosimea mânerului :). Aşa stând lucrurile, cantitatea de bibileală aferentă metodei respective depăşea cu mult chefurile şi disponibilităţile mele, şi în plus (laudă-te, gură!) acum vreo juma’ de an am descoperit că toţi metrii liniari de scândură pe care i-am străbătut au dat în sfârşit roade şi că sunt capabil să urmăresc o linie dreaptă cu ferăstrăul fără s-o iau razna pe câmpii.

Am pus, deci, mâna pe ferăstrăul de cepuri şi-am tăiat cărarea pentru lamă. Dat fiind că lama FatMax e mult mai groasă decât lama Wenzloff pe care-am folosit-o, a trebuit să şi lărgesc cărarea trecând prin ea de câteva ori o foaie de şmirghel (5 pase cu partea abrazivă spre dreapta, apoi 5 pase cu ea orientată spre stânga, ca să păstrez cărarea fix pe mijlocul mânerului).

Mai apoi, am terminat de bibilit găurile pentru şuruburi (adică le-am adus la diametrul necesar şi le-am lărgit gurile cu un countersink, ca să intre capetele şuruburilor cu totul). Am găurit şi lama, dat fiind că găurile originale erau făcute pentru alt soi de mâner şi de şuruburi, iar apoi am pus mâna pe raşpel, pilă şi şmirghel ca să rotunjesc ce era de rotunjit la mâner. Nu m-am stresat foarte tare cu chestia asta – am frecat la mâner atât cât era necesar ca să stea bine în mână, nu neapărat ca să arate bine. Povestea am încheiat-o cu un strat de ulei de in şi nişte ceară de albine îndoită cu terebentină. Cu totul, a luat cam 4 ore.

VN:F [1.9.1_1087]
Rating: 9.6/10 (15 votes cast)

Warning: Use of undefined constant template_directory - assumed 'template_directory' (this will throw an Error in a future version of PHP) in /home3/rarm0401/public_html/woodworking.ro/blog/wp-content/themes/unsleepable/archive.php on line 53

Torii – poarta tradiţională japoneză

Cum sunt mare amator de sushi, am acceptat cu plăcere proiectul realizării unei porţi japoneze pentru restaurantul SushiYa

Specificaţiile iniţiale au fost foarte succinte: “să aibă cam 1.50 m înălţime”, lucru ce mi-a permis o mare libertate în abordare! După prima sesiune de informare pe Internet în legătură cu porţile japoneze, schiţa pe care am făcut-o era una excesiv de simplistă:

După o nouă sesiune de documentare am realizat următoarele: secţiunea picioarelor ar trebui să fie mai groasă spre bază, partea superioară (orizontală) a porţii ar fi frumos să fie curbată, traversa orizontală inferioară ar trebui să treacă dintr-o parte în alta a picioarelor. Astfel am ajuns la modelul Sumiyoshi de poarta Torii.

Materialul de lucru va fi lemnul de brad: 8 metrii liniari de grindă cu secţiunea 120×120 mm şi 4 m de scândură cu secţiunea 120×50 mm. Scândură mi-ar fi fost destulă şi 2 m, dar nu am găsit decât la bucăţi de 4 m lungime!

De la început planul a fost să lucrez doar cu unelte de mână! Chiar dacă eficienţa muncii va fi mai mică, satisfacţia va compensa lipsa de spor!

Uneltele pe care le-am pregătit au fost:

* rindea Stanley Bailey #5 (rindea universală – jack plane)

* rindea Stanley Bailey #3 (rindea mică de finisat)

* fierăstrău Stanley cu lama de 600 mm lungime (nu apare in imaginea de mai sus)

* două fierăstraie japoneze (dozuki şi kataba, marca Bakuma)

* două dălţi Narex (20 mm si 40 mm lăţime)

* bardă de dulgher, ciocan din lemn

* riglă gradată, echer cu unghi reglabil

* cuţitoaie mică

* pietre abrazive (Naniwa 1000/3000 + Coticule 6000) şi ghidaj pentru ascuţit dălţi şi cuţite de rindea

* două fierăstraie tip occidental (panel saw + tenon saw), pe care nu le-am folosit deloc (dar apar în imagine)

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să aleg 4 bucăti cat mai bune din grinzile cu secţiune de 120×120 mm. Din aceste bucăţi voi face picioarele (140 cm lungime fiecare) şi cele două traverse orizontale superioare (170, rspectiv 160 cm lungime). Trebuie să spun că lemnul de brad din comerţ este destinat sectorului construcţiilor şi este de f. proastă calitate pentru lucrări cu scop estetic (este umed, crăpat, curabat, cu secţiune romboidală în loc de pătrată etc)! Tăierea la lungime am făcut-o cu cel mai eficient fierăstrău din dotare – Stanley cu lama de 600 mm lungime şi dinţi japonezi, 7TPI:

Picioarele vor avea secţiune pătrată (cu muchiile rotunjite) iar grosimea la bază va fi 120×120 mm si 100×100 mm în partea superioară. Degroşarea am făcut-o trăgând din greu la rindeaua Bailey #5. După ce am adus lemnul la secţiunea dorită, finisarea suprafeţelor am făcut-o cu o rindea Stanley Bailey #3, având grijă să am tot timpul cuţitul ascuţit (l-am ascuţit la fiecare 1-2 ore de lucru):

Având toate piesele debitate şi finisate (nu e încă finisajul final), am trecut la partea de îmbinări, desigur fără elemente metalice!  A trebuit să am grijă ca picioarele să ajungă poziţionate la un unghi de 5 grade faţă de verticală! Asta se traduce în îmbinări cep şi scobitură la unghi, adică o distracţie pe cinste! Pentru decuparea cepurilor am folosit fierăstrăul japonez dozuki. Pentru scobituri am folosit cele două dălti Narex de uz general (nu sunt dălti speciale de scobit, dar sunt suficient de robuste iar bradul este un lemn moale) şi un ciocan din lemn:

Cu multă atenţie şi cu unelte ascuţite, îmbinările au iesit mulţumitor de coezive:

Ca totul să iasă ca la carte, profilul părţii superioare a porţii l-am făcut pentagonal:

Forma curbă a “acoperişului” şi secţiunea pentagonală le-am obţinut din bardă şi cele două rindele Bailey.

Lipirea am făcut-o cu adeziv de clasă D4 (rezistenţă mecanică f. bună, rezistenţă la apă, UV etc). Acoperişul este vopsit negru-mat cu spray auto. La final am lăcuit totul cu lac alchidic semi-mat, de exterior (rezistent la apă şi UV).

Acum poarta japoneză tronează pe trotuarul din faţa restaurantului, ademenind clienţii cu specialităţi asiatice:

VN:F [1.9.1_1087]
Rating: 9.9/10 (12 votes cast)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...