Category archives: Unelte


Warning: Use of undefined constant template_directory - assumed 'template_directory' (this will throw an Error in a future version of PHP) in /home3/rarm0401/public_html/woodworking.ro/blog/wp-content/themes/unsleepable/archive.php on line 53

Menghina demontabilă cu două şuruburi

Ingrediente:

• Două blăni, late măcar de 10 cm. Lungimea să fie cât aveţi chef – eu am calculat trebile în aşa fel încât să am 50 cm spaţiu între şuruburi. Musai să fie blăni de lemn tare, şi musai groase. Cu brad de 25 mm nu facem nimic. Ce vedeţi în poze sunt scânduri de stejar de 45 mm care se curbează când strâng şurubul la maximum cu o piesă de lemn aşezată în mijlocul menghinei.

Poate se vede în poze, poate nu se vede, dar în cazul menghinei mele scândura din spate e mai lungă, iar cea din faţă e mai lată. Scândura din spate e mai lungă ca să permită menghinuţelor cu care o prind de banc să-şi facă treaba fără să mă incomodeze, iar cea din faţă e mai lată pentru că mi-a fost lene să pun mâna pe ferăstrău ca s-o aduc la lăţimea celeilalte.

• Două tije filetate, cât mai groase, cu filet cu pasul cât mai mare. Dacă găsiţi tije cu filet ACME, din ăla cu pas de şapte poşte, v-a pus Dumnezeul tâmplarilor mâna în cap. Dacă nu, găsiţi chestii utilizabile pe la orice feronerie. Eu am dat 25 de lei pe o tijă cu diametru de 22 mm, din care am tăiat două bucăţi de vreo 35 cm fiecare.

• Două piuliţe pentru tijele de mai sus.

• Două şuruburi lunguţe, de 8–10 cm, cu diametru de 5–6 mm şi cu piuliţele aferente, care vor fixa capul de lemn pe tijele filetate. Iniţial aveam de gând să folosesc 4, câte două pentru fiecare tijă, dar când am început să găuresc tijele de oţel de 22 mm mi-a trecut cheful rapid şi m-am mulţumit cu o singură gaură de tijă. Am decis că un singur şurub e suficient, şi am constatat că într-adevăr aşa e.

• Două piese de lemn de 7 × 7 × 10 cm (dimensiunea e pur orientativă – asta am folosit eu). Ideal ar fi să fie dintr-un lemn cât mai câlţos, cu fibrele cât mai încârligate, care să nu se despice uşor – salcâm, ulm sau măcar nuc. E bine, de asemenea, să fie uscat. Eu am încălcat toate recomandările de mai sus, folosind stejar hai nu verde, dar cam verzui, care a găsit de cuviinţă să crape peste noapte după ce l-am adus la dimensiunile pomenite. Nu-i bai, am bătut o pană în crăpătură cât s-o lărgesc oleacă, am vârât cât aracet am putut în ea cu o bucăţică de talaş şi-am lăsat piesa într-o menghină peste noapte. Deocamdată pare să ţină, cu atât mai mult cu cât am descoperit cu plăcere că menghina asta nouă se comportă excelent fără să trebuiască să strâng şuruburile ca un apucat.

• Două tije de lemn rezistent (din nou, să lăsăm coniferele la o parte), lungi de 30–35 cm şi groase măcar de 2 cm.

Mod de preparare:

• Se îndreaptă blănile la rindea sau abric, după posibilităţi sau facultăţi. Fiecare scândură trebuie să aibă cel puţin câte o faţă dreaptă; dacă ne e lene să le îndreptăm toate feţele, avem grijă să orientăm feţele perfect plate către interiorul menghinei. Dacă cele două feţe interioare nu sunt perfect drepte, vom avea parte fie de o menghină care nu strânge bine, fie de una care va deteriora marginile pieselor de lucru.

• Se dau câte două găuri în fiecare scândură. Fireşte, găurile din cele două scânduri trebuie să corespundă; aşa stând lucrurile, nu-i o idee rea să găurim o scândură, apoi s-o aşezăm peste cealaltă, să o fixăm în poziţie, cât mai stabil, cum om putea şi să folosim primul set de găuri ca ghid pentru cel de-al doilea. Ca om căruia i-a rămas mandrina de la bormaşină înfiptă într-o bârnă de stejar cu tot cu burghiul forstner de 18 mm, recomand cu căldură s-o luăm încet cu un burghiu de 10 mm, apoi să avansăm la 14–16 şi tot aşa până la diametrul final. Inutil de menţionat că diametrul final al găurilor trebuie să corespundă diametrului tijelor filetate folosite.

• Se instalează piuliţele pe tije şi se vâră tijele prin găurile scândurii din spate. Piuliţele tre’ să se afle pe partea din spate a scândurii din spate (sic!). Cu un obiect care lasă urme, se trasează pe scândură conturul piuliţei. Apoi se îndepărtează tija şi, cu o daltă, se scobeşte o scobitură care va servi drept locaş pentru piuliţă. Se vâră piuliţa în locaş. Dacă nu intră, luaţi un ciocan mai mare.

• Se repetă operaţiunea pentru cealaltă gaură. Apoi, se fixează piuliţele cu nişte plăcuţe de metal prinse în holzşuruburi de scândură.

• Se iau piesele de lemn de 7 pe 7 pe 10 cm sau de cât oţi vrea voi. În fiecare dintre piesele astea trebuie date trei găuri: una longitudinală pentru tija filetată (să zicem de 22 mm), una transversală pentru şurubul care va fixa piesa pe tijă (să zicem de 5–6 mm) şi încă una, tot transversală, pentru mânerul de care vom învârti de zor când va fi gata menghina (să zicem de 20 mm). Se dau, deci, găurile respective, cât mai perpendicular cu putinţă (ştiu că, teoretic, expresiile „mai perpendicular” sau „mai puţin perpendicular” n-au sens nici cât negru sub unghie, dar unele lucruri au darul de a deveni subit relative atunci când n-avem, de pildă, o bormaşină cu coloană).

• Se introduce o tijă filetată în găuroiul care i-a fost destinat. Se introduce un burghiu de diametru corespunzător în gaura transversală de 5–6 mm şi se face câte un semn pe tija filetată din ambele părţi. Se scoate tija filetată şi se găureşte – jumate dintr-o parte, jumate din cealaltă, ceea ce va asigura o gaură destul de perpendiculară. Important: înainte de a vă apuca de găurit 22 mm de oţel, e indicat să mâncaţi bine şi să mergeţi la budă, că durează.

• Se îndepărtează tijele filetate, şuruburile şi burghiele şi se dă pieselor de 7 × 7 × 10 forma dorită. Eu am dorit un octogon cu muchiile rotunjite, pe care l-am obţinut cu un ferăstrău de cepuri şi-o rindeluţă block. Poate alţii le vor cilindrice şi-atunci le obţin la strung. Poate alţii le vor pătrate sau pur şi simplu le e lene, şi-atunci le lasă chiar aşa cum sunt.

• Se vâră din nou tijele filetate la locul lor, se fixează cu şuruburile şi piuliţele corespunzătoare (puteţi, de asemenea, scobi locaşuri şi pentru piuliţele mici, după care puteţi tăia porţiunea de şurub rămasă în afară; eu aşa am făcut, dar nu-i neapărat necesar).

• Se vâră şi mânerele de lemn prin orificiile corespunzătoare. E bine ca la capetele mânerelor să punem câte un ceva care să împiedice căderea acestora – un beţişor montat transversal cum am făcut eu, o plăcuţă de lemn cu diametru ceva mai mare prinsă cu aracet şi-un cuişor, un metru de bandă adezivă înfăşurată în jurul mânerului, orice.

• Se asamblează toată povestea.

• Se fixează pe banc cu menghine din alea de se văd în poză, holdfasturi pentru cine are sau orice altă metodă solidă care vă trece prin cap.

A ieşit o menghină extrem de solidă, care se ţine de piesa de lucru ca râia de coada caprei. Am rindeluit capete şi canturi de scândură şi-am tăiat şi nişte cepuri măricele în menghina asta (toate fiind operaţiuni în care forţa se aplică paralel cu fălcile menghinei, nu perpendicular cu ele). Piesa de lucru nici nu s-a clintit. Şi asta fără să strâng excesiv şuruburile.

Avantaje:

Pentru un banc mic cum am eu (120/44 cm), menghina asta e o minune – o instalez când am de tăiat îmbinări şi o scot când am de rindeluit. De asemenea, şalele mele de moşneag îmi mulţumesc din tot sufletul lor de şale – cu menghina asta, piesa de lucru e mai sus cu vreo 10 cm. N-o să mă mai cocoşez în viaţa mea ca să tai un cep sau o coadă de rândunică!

Chestii de îmbunătăţit:

Pasul filetului (ăsta e cam mic) şi sincronizarea şuruburilor (mă gândesc să pun câte un pinion pe fiecare şurub şi să le unesc cu un lanţ de bicicletă. Ar însemna să pot folosi menghina rotind un singur şurub).

VN:F [1.9.1_1087]
Rating: 9.3/10 (11 votes cast)

Warning: Use of undefined constant template_directory - assumed 'template_directory' (this will throw an Error in a future version of PHP) in /home3/rarm0401/public_html/woodworking.ro/blog/wp-content/themes/unsleepable/archive.php on line 53

Rindelele de bază pentru un începător în ale tâmplăriei

Dintre zecile de tipuri de rindele existente doar câteva sunt strict necesare pentru a ne începe călatoria în lumea prelucrării lemnului. Iată care cred eu că ar fi aceste rindele de bază:

1. Rindeaua bloc

Dacă ar fi să aleg o singură rindea ca fiind indispensabilă oricui doreşte să abordeze tâmplăria aceasta ar fi mica rindea bloc (block-plane în engleză). Printre caracteristicile de bază ale acestui tip de rindea sunt dimensiunile reduse ce perimit utilizarea ei cu o singură mâna şi lama cu partea teşită a tăişului orientată în sus. Există astefel de rindele realizate tradiţional din lemn, dar şi variante mai moderne realizate din metal (otel, bronz etc). Această rindea are numeroase întrebuinţări fiind, probabil, rindeaua cu spectrul cel mai larg de utilizare! Pe ea pun mâna atunci când am de rotunjit sau teşit o muchie, cand am de îndreptat mici imperfecţiuni pe cantul unei plăci, când am de scurtat cu câţiva milimetrii o riglă din lemn etc

Deşi specificaţiile rindelei bloc sunt destul de simple, există numeroase variaţii pe această temă. Variaţile se prezintă sub forma dimensiunilor diferite, adaptate diverselor sarcini specifice, unghiurilor diferite ale lamei faţă de talpa rindelei,  cât şi sub formă de funcţii avansate cum ar fi: dimensiunea reglabilă a gurii rindelei (fanta prin care iese lama), mecanisme evoluate de reglaj, materiale speciale de realizare a corpului rindelei etc.

Printre cele mai simple, comune şi ieftine modele de rindea bloc sunt cele metalice identificate de codurile #102, #110, #220. Aceste coduri de numerotare au fost impuse pe piaţa de firma Stanley la sfârşitul secolului XIX şi a fost preluat de cei mai mulţi producători de rindele. Principial, #102 (~13.5 cm lungime) este mai scurtă ca #110 (~17.5 cm lungime) iar #220 este mai avansată ca mod de reglare.  Toate aceste rindele bloc au unghi standard între lamă şi talpa rindelei (~20 grade). Probabil că #110 ar fi cel mai bun compromis ca dimensiune (medie) şi preţ pentru începătorul care nu e dispus să investească o grămadă de bani într-o rindea bloc:

Pentru lucrări de fineţe #102 poate fi rindeaua bloc  potrivită:

Pentru cei puţin mai pretenţioşi există rindeaua #9 1.2 care are mecanism de ajustare a gurii rindelei şi a avansului lamei. De asemenea, există şi #60 1/2 care este asemanatoare cu #9 1/2, dar are ungi mai mic al lamei faţă de talpă(~13 grade) fapt ce o face mai potrivită pentru tăierea capetelor de fibră ale placilor de lemn:

2. Rindeaua de finisat

Următoarea rindea pe lista mea ar fi cea de finisat. Această rindea are o lungime în jur de 25 cm, deschiderea gurii foarte fină şi lama orientată cu partea teşită a tăişului în jos. Unghiul dintre lamă şi talpa rindelei este, în general, mai mare sau egal cu 45 grade iar lăţimea lamei în jur de 5 cm (2 inch). Există astfel de rindele realizate din lemn, dar cele care s-au impus pe piaţă sunt modelele metalice tip Bailey. Rindelele tip Bailey sunt o buna alegere datorită disponibilităţii lor, a fiabilităţii, uşurinţei de reglare şi a preţului relativ scăzut pentru ceea ce oferă.

În numerotarea impusă de  Stanley, rindeaua de finisat standard poartă numărul #4. Există şi #3 care este o rindea de finisat cu dimensiune şi greutate mai mică ca #4 (pentru cei cu constituţie mai firavă, tineri, femei). De asemenea există şi #4 1/2, o rindea de finisat mai mare pentru cei care consumă steroizi sau sunt mai zdraveni de la natură. 🙂

Ca proporţii o rindea de finisat tip Bailey se prezintă astfel:

Cum îi sugerează şi numele, rindeaua de finisat va fi folosită pentru finisarea superioară a suprafeţelor de lemn. Se va utiliza doar în lungul fibrei pentru o tăietură curata. Deşi lama acestor rindele vine în mod curent cu conturul tăişului perfect plat, o ascuţire cu o [foarte] mică curbură a acestuia este de dorit. În acest fel tăierea este mai uşoara iar finisarea mai de calitate (fără dâre longitudinale lăsate de colţurile lamei).

3. Rindeaua cu umăr

După o rindea bloc şi una de finisat, următoarea pe lista mea ar fi o rindea cu umăr (traducere din englezescul shoulder plane). Caracteristica de bază a acestei rindele este faptul că muchiile laterale ale lamei şi feţele laterale ale rindelei sunt în acelaţi plan. Acest lucru permite utilizare rindelei în interiorul unghiurilor drepte ale falţurilor. Această rindea ne va fi de mare folos la realizarea îmbinărilor în lemn pentru curăţarea şi ajustarea zonelor interioare. Deoarece această rindea va fi folosită atât în lungul fibrelor cât şi de-a latul lor, o proprietate de dorit ar fi posibilitatea de reglaj al gurii rindelei. Totuşi, daca gura nu este reglabilă, o rindea cu gura foarte strâmtă (max. 1 mm) este de preferat! Pentru a avea fanta gurii rindelei foarte îngustă, lama acestor rindele are teşitura tăisului orientata în sus (ca la rindeaua bloc). Un unghi al lamei faţă de sol cât mai mic este de dorit pentru lucrul pe capătul fibrelor de lemn.

Observaţie: foarte multe persoane pe care le-am auzit vorbind despre acest tip de rindea (inclusiv tâmplari!) o denumeau în mod greşit “rindea de fălţuit”. Rindeaua de fălţuit, deşi asemănătoare, este mai mare şi are ghidaj paralel şi stop de adâncime.

4. Rindeaua de uz general

Ultima rindea pe care o să o recomand în acest articol introductiv este tot o rindea metalică tip Bailey, dar mai lungă decât cea de finisat. O lungime mai mare permite operaţii de nivelare superioară a suprafeţelor şi canturilor plăcilor de lemn. De fapt, cu cât lungimea rindelei este mai mare, cu atât nivelarea este mai bună. Din păcate, o rindea mai lungă este mai grea şi mai dificil de utilizat aşa că un compromis ar putea fi pe la 35 cm (14 inch) lungime. Această rindea, nici lungă dar nici foarte scurtă va putea fi folosită la un spectru larg de sarcini, atât pentru nivelări cât şi pentru finisare, scurtare  etc

În numerotarea Stanley această rindea a primit numărul #5 şi este imediat următoare ca lungime rindelei #4 (de finisat). Lama acestei rindele are lăţimea de 5 cm (2 inch) şi unghiul faţa de talpă de 45 grade. Există şi o rindea cu numărul #5 1/2 care este mai grea şi are lama mai lată, dar este destinată aceluiaşi tip de sarcini ca şi #5.

Ascuţirea lamei se face prin formarea unei uşoare curburi pe conturul tăişului, curbură puţin mai accentuată ca la rindeaua de finisat.

Ca proporţii o rindea de de uz general tip Bailey se prezintă astfel:

Notă de subsol: niciuna dintre rindelele de mai sus nu se găseşte momentan în supermarketurile gen Practiker, Dedeman etc din România, şi vă recomand ca nici măcar să nu vă gândiţi la rindele din lemn din supermarketuri! Distribuitorii Stanley ar fi o sursă mult mai sigură şi mai de încredere!

VN:F [1.9.1_1087]
Rating: 9.2/10 (29 votes cast)

Warning: Use of undefined constant template_directory - assumed 'template_directory' (this will throw an Error in a future version of PHP) in /home3/rarm0401/public_html/woodworking.ro/blog/wp-content/themes/unsleepable/archive.php on line 53

Kiturile lui Mike Wenzloff

Acum ceva vreme, dat fiind ca am fost, pare-se, extrem de cuminte, nevastă-mea mi-a făcut o surpriză beton de ziua mea. În fine, nu tocmai de ziua mea şi nu tocmai surpriză, întrucât, după oleacă de scărpinat în cap şi conspirat împreună cu adminul blogului de faţă, a găsit de cuviinţă să mă întrebe, înainte de fericitul eveniment, la ce scule mi-ar pofti inimioara cu ocazia respectivă. Şi bine a făcut, căci de nu mă întreba, n-ar fi aflat de minunatele, fantasticele şi nemaivăzutele kituri de ferăstrău ale lui Mike Wenzloff. Kiturile astea, pe lângă numeroase calităţi, au marele avantaj că oferă omului ocazia de a pune mâna pe nişte ferăstraie excelente la un preţ care, deşi piperat, nu te omoară şi nu-ţi obligă familia să mănânce pâine prăjită cu ceai în luna următoare achiziţiei. Kiturile constau în lamă, şină rigidă de alamă (dacă e cazul, respectiv dacă pofteşti la un ferăstrău de îmbinări) şi toate şuruburile necesare. În cazul nostru, ca trăitori într-o ţară metrică, recomand tuturor doritorilor să ceară omului şi burghiele necesare pentru găurirea mânerului, mai exact cele cu care se vor da găurile pentru piuliţe şi capetele şuruburilor (1/2” şi/sau ¾”. Sunt burghie forstner şi vin la 5 dolari bucata). Tijele şuruburilor au bizarul diametru de cinci treizecişidoimi (?!) de ţol, respectiv 3,96875 mm, ceea ce permite folosirea unui burghiu de 4 mm.

Cât priveşte banii, un kit de ferăstrău de îmbinări de până în 14” e 55 de dolari fără dinţi şi 70 de dolari cu dinţii tăiaţi, strâmbaţi (poate mă lămureşte şi pe mine cineva cum se zice în română la set, pitch, rake şi fleam) şi ascuţiţi (extrem de bine).

Ce îi lipseşte kitului respectiv e mânerul, care, după cum se poate vedea din preţurile ferăstraielor de-a gata pe care le găsiţi pe site-ul omului, e mai scump decât tot restul poveştii. O altă chestie care lipseşte sunt găurile pentru şuruburi din lama ferăstrăului, ceea ce, după cum se va vedea, aproape m-a băgat la balamuc.

Ce-am primit eu de ziua mea a fost un pacheţoi care conţinea trei kituri: un ferăstrău de cozi de rândunică, cu lama lungă de 9” şi 15 dinţi pe ţol piliţi pentru tăieturi longitudinale, un ferăstrău de cepuri de 14”, cu 12 dinţi pe ţol (unii ar zice că-s prea mici, dar părerea mea, după ce-am terminat şi încercat  ferăstrăul de rândunici, e că am ales bine şi că lama aia n-are cum să taie prea încet) de asemenea piliţi pentru tăieturi longitudinale şi unul oleacă mai mic, de 12” cu 14 dinţi pe ţol, cu care intenţionez să fac orice tăieturi transversale care necesită un grad ceva mai înalt de precizie. Toată povestea, cu tot cu transport şi două burghie, a costat 250 de dolari (ştiu, e bizar că ştiu cât a costat cadoul de ziua mea, dar până la urmă am comunicat personal cu Wenzloff).

Mânerul ferăstrăului de mai sus (singurul pe care l-am terminat până acum) e din lemn de nuc. De tăiat am decis să-l tai cu un ferăstrău de traforaj, după ce-am avut un frison la gândul rumeguşului fin si insidios, al zgomotului infernal şi-al totalei indiferenţe faţă de ideea de perpendiculară manifestate de pendularul meu Skil (îl recomand cu căldură duşmanilor). Aşa stând lucrurile, am desenat conturul mânerului pe o blană de nuc, îndreptată şi adusă la grosimea de 25 de milimetri, am marcat şi dat găurile pentru şuruburi, am mai dat o groază de găuroaie de jur-împrejurul conturului ca să-mi uşurez viaţa şi-am început să ferăstruiesc de zor. A mers mult mai repede şi mai uşor decât mă aşteptam, deci m-am felicitat pentru decizie.

Următorul pas a fost să tai cărarea pentru lamă. După ce-am luat în calcul ideea de a o tăia chiar cu lama respectivă, ţinută cum oi putea, m-am uitat la ferăstrăul de traforaj din mână şi-am început să caut lama potrivită, care s-a dovedit a fi un nr. 7. Am tăiat cu grijă cărarea, ceea ce a mers cam încetişor (acum nu mai tăiam transversal pe 2,5 cm, ci longitudinal pe 3–4 cm) după care am vârât lama în ea şi-am marcat poziţia şinei pe mâner. Am să fac o pauză aici şi-am să declar că, deşi n-am făcut poze detaliate ale procesului, dorind să mă concentrez pe chestia respectivă pe care o făceam pentru prima dată, mai am două mânere de făcut şi dacă poftiţi poze şi instrucţiuni detaliate, n-aveţi decât să vă manifestaţi. După aia am făcut scobitura pentru şină, unde am sfeclit-o oleacă, în sensul în care am reuşit să zbor cu dalta două aşchiuţe aflate de o parte şi de alta a lamei şi care ar fi făcut mai bine să rămână acolo. În momentul de faţă am de ales între a lăsa mânerul aşa cum e (funcţionalitatea nu e afectată în niciun fel, şi nici defectul nu e deosebit de vizibil) şi a umple găuricile alea cu nişte superglue vopsit cu colorant negru sau amestecat cu rumeguş de nuc.

După aia am luat mânerul la raşpel, pilă şi şmirghel de 100, 320 şi 600, în ordinea asta, rotunjind toate muchiile (alea care vin în contact cu palma mai mult şi alelalte puţin de tot) şi lustruind suprafaţa atât cât m-a lăsat răbdarea, adică nu foarte mult. Am vârât şi şuruburile la locul lor, cu tot cu piuliţe, şi le-am dat oleacă pe şmirghel, cât să le aduc la nivelul lemnului, dat fiind că iniţial depăşeau niţel suprafaţa mânerului.

După care a început distracţia. Am vârât lama la locul ei, am introdus burghiul de 4 mm şi i-am dat bătaie. Era duminică. După o vreme, am scos lama si m-am uitat la gropiţa de câţiva microni pe care o produsesem. Am continuat o vreme aşa fără rezultate notabile, după care am abandonat până a doua zi. A doua zi, cum ieşeam în balcon la ţigară, cum mai puneam mâna pe bormaşină, după care mă uitam cu jale la lipsa rezultatelor. Seara m-am dus în Praktiker şi mi-am luat un set de burghie HSS. La sfatul lui Cătălin Sorescu, am luat-o încet şi-am început cu burghie de 1 mm. După ce le-am rupt pe toate trei, am trecut la cel de 1,5. L-am rupt. Am trecut la 2 mm. Ăsta nu s-a mai rupt, ba chiar a început să se vadă ceva, ca o gâlmuţă, pe partea cealaltă a lamei. Am continuat să mă fac că găuresc la aproape fiecare ţigară, am luat două zile pauză că aveam treabă. Duminica următoare, în data de 12 septembrie, exasperat, am pus mâna pe cui şi ciocan. În câteva secunde aveam o gaură de vreo 2 mm. După aia am trecut succesiv prin burghiele de 2,5, 3, 3,2, 3,5 şi în final 4 mm. Prima gaură mi-a luat o săptămână. A doua – un sfert de oră. Hai 20 de minute. Se cheamă că am învăţat ceva, şi anume că atunci când am de-a face cu oţel cu duritate de 59 Rockwell e bine să pun mâna pe ciocan (cu blândeţe, însă. Mă gândesc că dacă dai prea tare în oţel dur, există riscul unor crăpături).

Au urmat două straturi de ulei de in pe mâner. Arată bine şi se simte bine în mână. Probabil că am să-i dau şi cu ceară când oi avea chef. Când s-a uscat uleiul, l-am încercat. În măsura în care comparaţia e adecvată, ferăstrăuţul ăsta taie ca un bisturiu. Rapid, precis, curat, nu-i trebuie presiune pe lamă, n-o ia aiurea pe câmpii dacă nu-l trimiţi tu acolo. N-am să pun şi poză cu mine, dar credeţi-mă pe cuvânt când spun că afişez un rânjet cum nu se poate mai mulţumit. Cum ziceam, dacă vreţi poze şi instrucţiuni detaliate pentru următoarele mânere, daţi-mi de ştire.

VN:F [1.9.1_1087]
Rating: 10.0/10 (5 votes cast)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...