WoodWorking.ro Blog

Îmbinarea la care se referă titlul (recunosc, nu-i cel mai clar nume de îmbinare, iar calcul semantic după „sliding dovetail” nu face decât să complice lucrurile. Dar recunoaşteţi că e simpatic) e o struţocămilă care conţine o îmbinare în lambă şi uluc cu profil în coadă de rândunică şi o îmbinare-îmbucare, în care picioarele unei piese de mobilier (picioare care depăşesc blatul, acesta fiind instalat, în cazul de faţă, cam la jumătatea înălţimii lor) sunt încastrate în blat. Folosesc această îmbinare pentru un suport destinat ghivecelor soacră-mii, custom-made pentru balconul ei (n-am să uit să-i spun asta, ca să se simtă specială). Custom-made înseamnă că îi lipsesc două picioare; acestea vor fi înlocuite cu succes de cei câţiva centimetri de zid care ies în afară pe sub fereastra dinspre balcon; de asemenea, m-am chinuit copios cu bolobocul şi rigla ca să compensez diferenţele de nivel din podeaua balconului.

Suportul respectiv va fi un exemplu excelent de overkill grav – o să fie asamblat cu cepuri străpunse, interblocate şi împănate, precum şi cu respectiva îmbinare din titlu, al cărei nume n-am să-l repet că e lung. În principiu, astfel de îmbinări sunt numai bune pentru un banc de lucru pe care se netezesc cu o rindea tocită nişte scânduri bine uscate de salcâm. În cazul de faţă, ele n-au să fie puse la încercare decât dacă bălăriile soacră-mii se apucă să facă sex sălbatic cu chiuituri. Motivele pentru care le folosesc sunt două: unu, şi cepurile împănate, şi struţocămila sunt lucruri noi pentru mine, n-am mai făcut aşa ceva şi în cazul struţocămilei nici n-am mai văzut, şi doi, nu intenţionez să folosesc picior de şurub, cui, ţintă, piuneză, pelicanol sau altceva în afară de lemn.

Să trecem, deci, la îmbinare. Întâi şi-ntâi, desenăm pe blat forma secţiunii piciorului. Mai apoi, stabilim adâncimea cozii rândunicii lunecoase şi împărţim forma de mai sus în două: o parte care o să dispară foarte curând şi alta din care vom obţine, cu un ferăstrău, o daltă bine ascuţită şi multă trudă, coada de rândunică. În prima poză veţi vedea partea de îndepărtat marcată cu un X.

Urmează ferăstrăul. În cea de-a doua fotografie, avem blatul împodobit cu două tăieturi care delimitează secţiunea de îndepărtat şi cu nişte pete de sânge. (Mai fac o paranteză şi vă recomand ca, atunci când folosiţi un ryoba, snu uitaţi că are dinţi pe ambele părţi. În caz contrar, veţi avea cel puţin un deget ciopârţit, în special dacă vă tăiaţi în dinţii de tăiere longitudinală.). Puneţi mâna pe daltă şi îndepărtaţi ce e de îndepărtat, apoi marcaţi coada de rândunică aşa cum am făcut şi eu în cea de-a patra poză. Puteţi folosi o coadă „normală” dacă doriţi, mai exact una cu ambele laturi oblice; eu n-am văzut niciun motiv să fac asta, mai ales că mă complicasem deja cu asupra de măsură, aşa încât am ales varianta din poză.

Din nou ferăstrăul; folosiţi-l pentru a defini cu el tot ce se poate defini în materie de linii care marchează porţiunea de îndepărtat – a se vedea pozele 5 şi 6. În mod evident, tăieturile nu vor putea avea aceeaşi adâncime pe toată lungimea lor; faceţi tăieturi oblice până unde se poate, fără a depăşi liniile trasate. În poza 7, folosesc o dăltiţă cu gura oblică pentru a defini (dat fiind că ferăstrăul este aici inutil) cea de-a treia linie. Apoi, puneţi mâna pe o daltă mai solidă şi ciopliţi de zor până ce blatul arată ca în fotografia nr. 8. E cazul să menţionez că iniţial am tăiat perpendicular pe fibre, obţinând însă o suprafaţă suficient de neregulată (şi teribil de urâtă) pentru a se bate cap în cap cu ideea de rândunică lunecoasă. Aşa stând lucrurile, am reluat dăltuirea (fără ciocan) în sensul fibrelor lemnului, de sus în jos, ţinând dalta înclinată.

Gata. Asta a fost coada orătaniei. Vestea bună e că asta a fost partea cea mai grea. La uluc lucrurile vor merge mult mai uşor, întrucât ni se va îngădui să folosim un ciocan. Ciocanele simplifică teribil lucrurile. În curând, instrucţiuni detaliate în acest sens.